Scoala publica – Industria fara sens

Scoala publica – Industria fara sens
un articol de Ned Vare

“Copiii nu au nevoie sa fie fortati sa invete. Ei stiu sa o faca si sunt buni la asta.” -- John Holt, How Children Learn

In cartea sa, Insult to Intelligence, Frank Smith, spune, “Cea mai mare problema pentru creier nu este invatarea ci uitarea. Indiferent cat de mult ne straduim, nu putem in mod deliberat sa uitam ceva ce am invatat. Este cu adevarat catrastofic cand invatam ca nu putem invata”

Una dintre cele mai puternice idei pe care scoala o preda copiilor este : “ Nu stii cum sa inveti!” In ciuda faptului ca mintile, creierele copiilor sunt instrumente de invatat impecabile, scolile intotdeauna pretind ca “esecul” este un fel de boala, sau mai rau “un comportament rau”. Dizabilitatile reale sau imaginare au etichete clinice ca “dislexie”, “ADHD”, etc pentru a crea impresia ca anormalitati fizice sunt implicate. Si in final, in ce se asteapta scolile sa aiba copiii “succes”? Clasele ii angajeaza pe copii in tot felul de lucruri plictisitoare, care consuma mult timp, de multe ori stresnte si fara sens, intre timp recompensandu-i sau pedepsindu-i prin note, medii si evaluari.

Scolile fac oamenii dependenti si usor de controlat – caracteristici care sunt exact opusul educatiei. Odata ce atitudinea dependenta privind invatarea este absorbita prin experienta scoalara (incluzand, pentru unii, si medicamente*), poate dura o viata, distrugand dezvoltarea autonoma sau, cum spunea un veteran japonez, profesorul Yoshio Kuryu, “contribuind la suicidul mental al elevului – sfarsitul gandirii, inchiderea” Totusi, in aceste circumstante alienante, in cazul in care un copil nu se conformeaza unui standard arbitrar, sau daca interesele sale nu sunt integrate de sistem si nu invata un anume lucru, “problema” este intotdeauna asupra copilului, el este blamat, niciodata scoala.

Cheia invataturii este interesul, nu “motivatia” indusa de scoala. Nu a existat niciodata o legatura intre scoala si ceea ce toti copiii ar fi interesati sa invete. Dar atunci cand copiii sunt neatenti sau par dezinteresati sau nervosi, scoala si-a facut o rutina dina decide ca e ceva in neregula cu creierul copilului, chiar daca nu exista nici o dovada a acestui fapt.

Putem evita ceva din toata nebunia de mai sus? Poate. Smith a scris un set de conditii care trebuie indeplinite pentru a evita insusirea lectiei : “Eu nu pot sa invat!”, sa fie absorbita de copii. El a scris urmatorul Manifest al celor care invata:

1. Creierul invata continuu. Invatam exact ceea ce este demonstrat de cei din jurul nostru. Scolile trebuie sa se opreasca de la a mai preda folosind repetitii fara sens, “activitati” si teste.

2. Invatatura nu necesita coercitie sau recompense irelevante. Esuam in a invata doar daca suntem plictisiti, confuzi sau am fost convinsi ca invatarea este un lucru dificil. Scolile trebuie sa fie locuri in care invatatul sa aiba loc in mod natural – din dorinta de a o face, nu prin forta.

3. Invatarea trebuie sa aiba semnificatie. Scolile trebuie sa se schimbe, nu sa incerce sa ne schimbe pe noi, pentru a se asigura ca intelegem ceea ce se asteapta sa invatam.


4. Invatarea este accidentala. Invatam in timp ce facem lucruri pe care le consideram folositoare si interesante. Scolile trebuie sa se opresca in a mai construi medii in care nu ne putem angaja in activitati practice.


5. Invatarea este colaborativa. Invatam devenind discipoli ai unor oameni care practica ceea ce predau.


6. Consecintele invataturii valoroase sunt evidente [Folosim ceea ce am invatat]. Scolile, profesorii si parintii nu ar trebui sa se bazeze pe note sau rezultate la evaluari pentru a descoperi ce am invatat.

7. Invatarea implica intotdeauna sentimente. Ne amintim cum ne-am simtit cand am invatat sau am esuat in a invata. Scolile nu ar trebui sa trateze copiii ca pe niste masini.

8. Invatarea nu trebuie sa fie amenintata de riscuri. Daca suntem amenintati de ea, atunci ea ne va ameninta intotdeauna. Scolile trebuie sa recunoasca faptul ca testarea continua [si multe alte practici ale sale] reprezinta o hartuire intelectuala.

Lectia listei lui Smith este ca scolile nu sunt deloc cele mai potrivite locuri pentru a invata, in special scolile publice. Ele violeaza toate ideile de mai sus, cu fiecare copil tot timpul. Cartea lui Smith descrie ce se intampla intr-o scoala tipica si rezuma totul perfect intr-un capitol numit “Industria fara sens”.

Nu e deloc surprinzator ca din ce in ce mai multi oameni aleg scoli alternative sau educatia inafara scolilor, pentru a putea sari peste “lectia” care le spune ca nu pot invata.

Ned Vare este un fost profesor al unei scoli private, om de afacei, scriitor;articolele cale apar on line www.borntoexplore.org; este un aparator al unschoolingului.

Nota : acest articol este tradus si postat aici cu permisiunea si sustinerea autorului.

Teoria educationala (falsa) a statului

Teoria educationala (falsa) a statului
un articol de Ned Vare

(Nota: acest articol a fost scris initial de un prieten, Bruce Thomas. Am facut mici modificari si adaugiri cu permisiunea sa.)

“Scolile noastre nu ar trebui sa ramana locuri unde imensul potential al creierului omenesc este in permanenta erodat si posibil distrus” – Frank Smith, Insult to Intelligence

Aproape oricine pare sa fie de acord ca sistemul scolilor publice face o treaba foarte proasta cu costuri foarte mari. Asta este o problema foarte mare pentru tara nostra si viitorul de succes al societatii nostre depinde de rezolvarea ei. Foarte multi oameni, sunt deasemenea de acord ca sistemul se foloseste de orice scuza pentru a-si acoperi incompetenta, in loc sa-si examineze propriile actiuni, credinte si teorii.
De fapt, daca intrebam orice departament ministerial sau inspectorat despre teoria lor educationala, nu vom putea afla prea multe despre ea. Prin urmare, pentru a descoperi principiile cu care opereaza scolile publice, va trebui sa examinam ce fac exact si sa presupunem ca sctiunile lor isi au fundamentele intr-un set de credinte care, combinate, vor rezuma Teoria Educationala a Statului. Aici sunt respectivele credinte:

1. Copiii trebuie fortati sa invete
2. Invatarea necesita predare
3. Scolile sunt locul principal pentru invatare
4. Invatarea necesita recompense si pedepse
5. Copiii trebuie segregati pe varste

Sunteti de acord cu teoria pana acum? Mai incercati cateva:

6. Cunostintele si abilitatile pot fi invatate inafara contextului lor
7. Munca elevilor trebuie continuu evaluata si notata de altii
8. Cunostintele trebuie divizate in subiecte, studiate in capitole, totul intr-o succesiune liniara.
9. Dureaza 12 ani pentru a invata cunostintele si abilitatile necesare.

Credeti ceva de aici? Ce se intampla de fapt? Mai multe:

10. Educatia incepe si se termina cand copilul intra si respectiv paraseste scoala.
11. Autoritatile centrale trebuie sa decida ce au nevoie sa stie copiii si cand
12. Uniformitatea este scopul educatiei

Este aceasta teorie valida? In lumina tuturor celor stiute despre cum invata oamenii, fiecare dintre aceste “principii” este partial sau in totalitate gresit. Prin urmare, Teoria Educationala a Statului - baza pentru scolile publice – este in totalitate gresita.

Daca asta nu e destul de rau, sistemul de invatamant are si o atitudine superioara. Ganditi-va: Nici profesorii, nici elevii nu sunt investiti cu incredere a de a lua decizii importante despre viata lor in scoala; legislativul, sindicatele si administratiile scolare iau aceste decizii. Alta parte a acestui complex de superioritate al sistemului este ca el nu are incredere nici in parinti si de multe ori ii trateaza insultator, desi chiar si cei mai multi experti in educatie considera parintii ca avand cea mai importanta influenta asupra copiilor.Rezumand, vedem cum scolile opereaza cu o teorie gresita si cu o atitudine distructiva.

Si care este rezultatul celor de mai sus? Astazi, dupa ce isi petrec din ce in ce mai multi ani in scoli consumand sume din ce in ce mai mari din buzunarele contribuabililor, prea multi copii au mai putine cunostinte si abilitati decat oricand. Intre timp, conform lui John K. Williams, profesor si scriitor: “ Un adevarat imperiu imens s-a intins, condus de o preotime de birocrati, administratori, creatori de curricule si personal auxiliar. Ei si nu copiii sunt beneficiarii scolarizarii obligatorii, controlate de catre stat.”

In timp ce unii profesori chiar se straduiesc si muncesc impotriva teoriei oficiale pentru a crea un mediu propice invatarii, sistemul sustine profesorii care actioneaza ca emisari voluntari ai teoriei sale. El deghizeaza ba chiar recompenseaza incompetenta, indiferenta si lipsa de onestitate..

In ciuda teoriei si a obiceiurilor proaste, auzim adesea: “Daca scolile sunt atat de proaste, cum se face ca majoritatea copiilor par in regula? “ De fapt, adevarul este ca milioane de copii nu sunt in regula. Bruce Thomas, de la Children’s Learning Project, din Chicago, afirma: “Una dintre cele mai deranjante trasaturi ale sistemului este ca face mult mai putin pentru aceia care au cea mai mare nevoie”

Copiii invata ce li se preda. In locul unor cunostinte si abilitati folositoare, astazi li se preda ceea Benjamin Bloom numeste un curriculum latent de docilitate, competitie, conformitate si lipsa de onestitate intr-o izolare pustie fata de lumea reala. Thomas adauga, “ Elevii sunt repartizati in rolul de ucenici in cultura negativa a scolii. Ei slujesc mai degraba ceea ce fac adultii decat ceea ce spun; si invata repede si temeinic”. Copiii sufera consecintele unui sistem care nu este numai total inadecvat dar si daunator.


Ned Vare este un fost profesor al unei scoli private, om de afacei, scriitor;articolele cale apar on line www.borntoexplore.org; este un aparator al unschoolingului.

Nota : acest articol este tradus si postat aici cu permisiunea si sustinerea autorului.

Ce este scoala de fapt (2)

Sa iti imaginezi ca toti copiii au nevoie, ba chiar trebuie sa invete exact aceleasi lucruri denota, pe langa superficialitatea de a privi problema si o lipsa acuta a simtului realitatii. In “lumea reala” (expresie foarte folosita de criticii HS) oamenii nu stiu si nici nu au nevoie sa stie aceleasi lucruri. Exista un articol semnificativ privind aceasta problema pe care imi propun sa il traduc in curand, scris de Alfie Kohn si care se numeste “What does it mean to be well educated” si care deconstruieste foarte bine toate miturile legate de educatie.
Pana la urma oamenii au idei cat se poate de diferite despre ce inseamna sa fi educat sau , mai mult, sa ai o educatie inalta. Ceea ce este usor de vazut insa, (priviti orice exemplu din jur) este ca motivatia interioara este ceea ce conteaza de fapt intotdeauna. Ceea ce ti se impune poate parea sa aiba rezultate pe termen scurt. Lucrurile cu care ramai de fapt si cele pe care le mai inveti de-a lungul vietii cu adevarat, sunt produsul exclusiv al intereselor tale.
Si aceasta motivatie este foarte usor de distrus prin coercitie, prin modul absurd care ignora toate cunostintele de psihologie generala si a copilului pe care il foloseste scoala de astazi pentru a indopa pretinsa cunoastere in copii. Foarte multi ajung sa aiba oroare de ideea de invatat in sine. Ganditi-va putin, ce va vine in minte si ce sentimente aveti cand rostiti cuvantul : “invatat”. Cred ca un sentiment de bucurie este ceva foarte rar. In general sentimentul pe care il provoaca acest cuvant este o senzatie de obositor, de “mai bine nu” amestecat cu o usoara jena sau retinere, caci stim cu totii ca de fapt “e spre binele nostru”.
Atata vreme cat copiii se nasc cu dorinta vie de a invata, de a cunoaste, de a se descurca din ce in ce mai bine…cum se ajunge ca acest proces atat de natural sa ne devina nesuferit? Ei bine, eu cred ca scolarizarea este cauza. Atunci cand esti nerabdator sa inveti ceva si trebuie sa intri intr-un sistem in care, pe langa un milion de reguli firesti intr-o institutie totala, ai rigurosul “orar” si ti se spune : “Ok, de la 13.10 la 13.45 vom “invata” matematica si anume asta, de aici pana aici.
Gataaa. 10 minute pauza. Acum lasam asta si “invatam” engleza timp de 35 de minute! Nu, Georgel, lectia despre Big Ben o sa o studiem peste doi ani, azi invatam sa conversam despre vreme…” si tot asa. Adauga la asta tot felul de teme impuse, ore intregi de adaptarea la insititutia totala (cu care nu te vei mai intalni de-a lungul vietii decat daca alegi sa intri in armata, manastirea sau inchisoare), o gramada de pretinsi profesori incapabili si care se comporta potrivit propriilor lor traume..si ai imaginea exacta a ceea ce este numit in chip absurd drept “educatie de calitate” , facuta “de specialisti” cu metode pedagogice.
Fac o scurta paranteza despre pedagogie: este o stiinta dezvoltata dupa aparitia scolilor care incearca sa gaseasca metodele cele mai eficiente de a face pe copii sa invete in cadru institutionalizat, intr-o relatie profesor-elev. Totusi, opinia mea este ca ii scapa tocmai esentialul, pe care John Holt in rezuma atat de bine: “Invatatul nu e un produs al activitatii profesorilor. Invatatul e un produs al activitatii celor care invata.”
In epoca noastra, a informatiei, resursele educationale sunt peste tot :internet-ul cu toata multitudinea de site-uri si materiale educationale, nenumarabile reviste si carti acoperind toata plaja de specialitati si interese, acces gratuit (sau implicand costuri reduse) la majoritatea marilor biblioteci si muzee, posibilitatea schimbului rapid de informatii cu oameni specializati in orice domeniu, existenta grupurilor de studiu si cercetare la orice nivel de pricepere sau varsta si lista poate continua ajungand pana la enumerarea posibilitatilor nenumarate de a calatori (ieftin sau chiar gratuit) si a invata.
A sustine in aceasta epoca, un sistem de scolarizare construit in era industriala din motive evidente atunci si total nerelevante acum, reprezinta mai degraba impiedicarea exercitarii dreptului la educatie si nicidecum facilitarea lui (asa cum in mod gresit afirma sustinatorii acestui sistem anacronic).

Sincer, eu alt motiv pentru a sustine acestui mod de a privi lucrurile inafara perpetuarii controlului statului folosind o caracatita megabirocratica ce este MECT, nu vad. A, si fireste, inertia…

Vorbeam ieri despre articolul scris de Elena Ilarion intitulat “Homeschooling-ul -educatia viitorului?” si am uitat sa spun ceva foarte important: titlul mi se pare excelent. Asta pentru ca si eu vad HS ca fiind educatia viitorului, alta evolutie este imposibila si improbabila. Nu este educatia de mase a unui viitor foarte apropiat, dar cu siguranta ca asa cum merg lucrurile, tinerii vor abandona “educatia” erei industriale din lipsa disponibilitatii de a-si pierde vremea cu ea, in timp ce si-ar putea petrece timpul pentru a invata realmente.

HS si viata reala

Dayna Martin vorbeste despre homeschooling/unschooling si prejudecata atat de comuna conform careia aceste forme de educatie ar scoate copiii din lumea reala.

"Parintii sau statul?"

Am descoperit recent un articol excelent scris de Vlad Topan pe site-ul Institutului Ludwig von Mises - Romania intitulat "Parintii sau statul?"

Domnul Topan pune problema educatiei din punct de vedere politic aratand mai multe intrebari pertinente pe care majoritatea oamenilor pare ca nu si le mai pun:

"Problema principala a domeniului educatiei (cea obligatorie, in special; multe se aplica insa si celorlalte segmente) - asa cum sugereaza si titlul - graviteaza in jurul intrebarii: cine trebuie sa decida, in ultima instanta, daca, ce anume, cat timp, cu cine, sub indrumarea cui etc. ar trebui sa studieze copiii? Raspunsul in vigoare azi este cat se poate de limpede: statul. Daca vreun parinte se simte nedreptatit de ceea ce spun, il invit sa faca modificari in programele analitice ale materiilor pe care copiii le studiaza la scoala, sau chiar sa retraga copilul din sistemul public pentru a-l educa (exclusiv) pe cont propriu."

Dincolo de problemele de filosofie educationala despre care vorbim aici, cred ca si problema drepturilor fiecaruia dintre noi ca parinti sau ca interesati de subiect din orice motiv, este extrem de importanta.

Scoala distruge creativitatea?

Puteti vedea mai jos un discurs excelent al lui Ken Robinson pe aceasta tema.

Ecouri in presa : HS - educatia viitorului?

Sub titlul "Homeschooling-ul – educaţia viitorului?" acest articol scris de Elena Ilarion a aparut in ziarul Gandul din 21 Noiembrie.
Autoarea face o trecere in revista destul de bine documentata a fenomenului dar ultima fraza:
În România, homeschooling-ul este întâlnit doar pentru elevii care nu se pot deplasa, însă nu s-a discutat niciodată despre posibilitatea introducerii acestui sistem la nivel naţional.
care este in realitate usor eronata, mi-a atras atentia in mod special.
Asta pentru ca se confunda ceea ce legislatia numeste "educatie la domiciliu" cu ceea ce inseamna, de fapt, HS.
Pe de alta parte, autoarea pare sa nu fie la curent cu faptul ca in acest moment, mai mult de 30 de copii fac homeschooling in Romania, cat si ca discutiile despre aceasta alternativa educationala sunt din ce in ce mai dese si intense, atat in spatiul public cat si cu autoritatile (MEC si Comisia Parlamentara pentru invatamant).
Totusi, aparitia unor astfel de articole nu poate decat sa ne bucure as spune.

In Anglia, educatia e obligatorie, scoala nu

Cu citeva zile-n urma, pe 29 noiembrie, Departamentul pentru Copii, Scoli si Familii a guvernului britanic a publicat un ghid destinat sa ajute autoritatile locale atunci cind interactioneaza cu familii care au decis sa-si educe copiii acasa. Documentul este ceea ce a rezultat in urma consultarii publice a celor interesati de acest subiect -- o initiativa lansata de departamentul pomenit.

Plecindu-se de la dreptul fundamental al copilului la educatie, ghidul ofera anumite sugestii cu privire la modul de interactiune dintre parinti si autoritati, astfel incit copilul sa aiba o cit mai buna sansa de a face uz de dreptul sau (acela de a fi educat).

In fapt, atit parintii cit si autoritatile au anumite drepturi si obligatii vizavi de copil. Ambii au obligatia de a se asigura ca copilul primeste o educatie adecvata comunitatii din care face parte. Parintii au dreptul de a alege care forma de educatie o considera mai potrivita pentru copiii lor. In virtutea obligatiei de a se asigura ca copilul primeste o educatie adecvata, autoritatile au dreptul de a interveni atunci cind se pare ca parintii nu asigura o educatie adecvata.

Definitiile nefiind riguroase (Ce e educatie adecvata? In ce conditii se impune o interventie?) se poate ajunge la interpretari diferite si sicane intre parinti si autoritati, in incercarea fiecaruia de a se supune obligatiilor si de a face uz de drepturile care le revin. Ghidul publicat recent nu face decit sa caute a preintimpina aceste situatii conflictuale.

Ce m-a frapat in timpul lecturii este modul in care guvernul britanic recunoaste drepturile parintilor. In fapt, sectiunea care trece in revista legile privitoare la educatia la domiciliu incepe asa:

The responsibility for a child’s education rests with their parents. In England, education is compulsory, but school is not.

Pe romaneste spus:

Responsabilitatea educarii copilului revine parintilor. In Anglia, educatia e obligatorie, scoala nu.

(Traducerea imi apartine; sublinierea nu.)

In plus, tot timpul cind o autoritate face un raport sau o notificare cu privire la un copil, se recomanda ca o copie a acestora sa fie trimisa parintilor, astfel incit acestia sa fie la curent cu modul in care sunt priviti de autoritati si sa poata lua masuri daca le considera necesare.

Nu indraznesc sa-ncerc o paralela cu situatia din Romania; o las in seama altora, care cunosc mai bine situatia. M-am gindit insa putin la parintii care-si trimit copiii la scoala. Cei mai multi probabil ca ar continua sa o faca, chiar daca legea le-ar permite si alte aranjamente. (La urma-urmei, asa se-ntimpla in tarile in care scolitul acasa este perfect legal.) Si totusi: acesti parinti, oare nu s-ar simti mai stapini pe destinul copiilor lor daca ar stii ca au luat acesta decizie dintr-o pozitie de autoritate (asa au vrut ei), si nu dintr-una de subordonare (asa le-a dictat Statul)?

Cum as raspunde eu la intrebare, stiu. Dar m-ar interesa mai mult raspunsul altora.

Ce este scoala de fapt (1)

Oamenii par sa aiba idei foarte clare in privinta scolii si a necesitatii scolarizarii. As spune chiar certitudini care ajung pana la a considera scolarizarea si educatia ca fiind sinonime. Pe scurt, din discursul mainstream se desprind aproape ca axiome urmatoarele idei:

1)Scolarizarea este singurul mod de a primi educatie de calitate.
2)Scolarizarea este singurul mod in care copiii invata sa socializeze corect si sanatos.
3)Scolarizarea este singura baza solida fara de care nu poti avea succes in viata in societatea noastra.

Inainte de a incepe sa le dezbatem, e necesara putina istorie privind scoala si scolarizarea obligatorie.
Scolile de mase au aparut in era industriala dintr-o necesitate evidenta de a alfabetiza largi mase de oameni care aveau nevoie sa se adapteze la o societate in schimbare. Ideile nationaliste aparusera la orizont, cele privind drepturile omului si obligatiile statelor de asemenea, prin urmare alfabetizarea era un act important atat din punct de vedere economic - societatea preponderent rurala se restrangea din ce in ce mai mult in favoarea industrializarii cat si politic – statele trebuiau sa aiba cetateni cat mai “de calitate” si sa fie ele insele privite ca fiind implicate asistential in viata propriilor cetateni. Prin urmare, statele au inceput sa ofere educatie elementara copiilor : scris, citit, socotit. In Romania care a fost o tara preponderent rurala (80% ) pana in timpul regimului comunist, industrializarea fiind facuta artificial, lucrurile nu s-au miscat foarte rapid in trecut.
Pana in 1948 cand regimul a nationalizat invatamantul din ratiuni politice evidente, pe langa scolile publice functionau scoli private, scoli confesionale si educatia in familie, conform legii.

Este evident ca scolarizarea elementara oferita de stat cetatenilor sai a fost o initiativa buna. In acea epoca a unei majoritati analfabete, cand cartile nu erau la indemana oricui si numarul lor era restrans, cand societatea trecea de la un mod de viata feudal si preponderent agrar la era industiala, oamenii obisnuiti nu ar fi avut acces la educatie decat in acest fel. Problema este insa ca statul nu s-a mai oprit. Magia faptului ca avea puterea de a umple capetele tinerelor vlastare ale patriei cu tot felul de idei l-a atras ireparabil si a inceput sa o foloseasca din ce in ce mai mult.
A urmat epoca imperativelor nationale si toti cetatenii trebuiau sa cunoasca si sa se uneasca in sprijinul unor idei marete. Scolarizarea si-a intins competentele si asupra formarii constiintei cetatenesti si a tot felul de idei si informatii pe care statul le considera importante in diverse momente.

Odata cu instaurarea comunismului, scolarizarea controlata in intregime de stat a devenit un lucru foarte important. Asa cum, in vremea lui Hilter in Germania- tara cu traditie in educatia in familie si in aplicarea diverselor filosofii educationale (spre exemplu Waldorf) - invatamantul a fost nationalizat, orice regim totalitar - cel romanesc nu putea face exceptie - a vazut in scolarizarea obligatorie a copiilor un instrument de care nu se putea lipsi in impunerea ideilor sale si a controlului.

Dupa 1990, desi legea invatamantului a fost schimbata (de nenumarate ori) de forma, fondul problemei a ramas acelasi : statul emite o curricula unica, oficiala si elevii trebuie sa o urmeze intocmai. Scolile particulare si cele confesionale nu fac exceptie: daca vor sa studieze alte materii nu o pot face decat in plus fata de curricula unica, iar aceste initiative trebuie autorizate de stat.

In era informatiei insa, realitatile de acum 150 de ani sunt foarte departe, iar principiile altruiste ale inceputurilor scolarizarii nu se mai pot aplica. In plus, scolarizarea in sine e de nerecunoscut daca o comparam cu ce se intampla la inceput, pentru ca si-a arogat din ce in ce mai multe competente, incercand (si reusind) sa creeze impresia ca fara acest sistem nu se poate.
Ceea ce a dus la crearea acelor trei mituri depsre care vorbeam la inceput.
Sa le luam pe rand.

1)Scolarizarea este singurul mod de a primi educatie de calitate.

Sa ii spunem “mitul incompetentei”, acesta incearca sa ne readuca imaginar in situatia de acum 150 de ani spunandu-ne ca nimeni nu este capabil sa ii invete pe copii ceea ce au nevoie sa stie inafara unor specialisti autorizati care nu sunt de gasit decat in scoli. Acest mit contine mai multe presupozitii false: copiii ar avea nevoie sa stie neaparat tot ceea ce contine curricula unica emisa de stat, profesorii din scoli ar fi “specialisti” atat in domeniul pe care il predau cat si in diverse metode de predare si, ultimul, alta cale nu exista sau este mult inferioara.

Copiii nu au nevoie sa stie tot ceea ce se preda acum in scoli. Drept dovada ca nici cei mai “silitori”, dupa cativa ani de la terminare scolii (desi in general este vorba despre doar cateva saptamani J ) nu mai stiu decat vreo 20% din tot ceea ce au “invatat” acolo. Am pus ghilimelele deoarece eu nu pot sa numesc invatat procesul de a memora diverse informatii cu scopul de a le reproduce la o eventuala testare.
De altfel, majoritatea acelor informatii sunt de tipul celor cu care nu se vor mai intalni niciodata in timpul vietii lor. Si daca ar avea nevoie de ele si ar fi interesati de asta candva , in viitor, in epoca noastra nu le-ar trebui mai mult de 10 secunde sa aiba acces la ele. Si fireste…apoi sa le invete cu adevarat.
Unii spun, bazandu-se pe niste teorii de mult contrazise, ca memorarea a tot felul de chestii este importanta pentru dezvoltarea creierului sau pentru pastrarea lui activa, si vin cu aceasta idee in sprijinul metodelor scolare. Este o idee nu numai gresita, dar chiar contrariul ei a fost demonstrat (si mi se pare un lucru vizibil cu ochiul liber) : memorarea de informatii fara o motivatie interioara (cu efort) inhiba curiozitatea naturala care ne face sa invatam cu placere. Cum spunea Einstein : “Este o greseala foarte grava sa crezi ca bucuria de a vedea si de a cerceta poate fi promovata prin metode coercitive si prin cultivarea simtului datoriei.”

Da, oricine are nevoie de niste baze, de o educatie elementara care trebuie sa includa cititul, scrisul si scocotitul. Apoi poate si oarece istorie, geografie si tot asa. Dar gradul de specializare la care se ajunge in scoli privind fiecare dintre aceste domenii este mult exagerat. Si nu este rezultatul unor nevoi ale cetatenilor ci rezultatul unor nevoi ale acestui megasistem birocratic ce este invatamantul public al unui stat.

Va urma.

Despre HS in Romania - drepturi si prezumtia de rea intentie.78

Se pare ca multi oameni au ramas cu un reflex de pe urma regimului totalitar in care au trait sau care in feluri insidioase i-a marcat totusi : prezumtia de rea intentie. Prezenta in orice regim autoritarist, aceasta teorie pleaca intotdeauna de la premiza ca oamenii a priori ar putea avea mai degraba intentii rele, asa ca totul trebuie cat mai mult reglementat de catre stat, in virtutea obtinerii unui “bine comun” , chiar incalcand drepturi umane fundamentale ale indivizilor. Nu importa cat de coercitiv devine statul in incercarea lui de a impune diverse conduite.

Desi majoritatea oamenilor nu sunt de acord la nivel teoretic cu aceste idei , in practica intorc foaia si au reflexul de a-si pune problema relei intentii.

In cazul nostru, printre primele probleme pe care cineva si le pune cand aude de HS, este aceea a deschiderii posibilitatii abuzurilor. Oamenii cu rele intentii - reprezentati in imaginarul colectiv de grupari bigote, “secte”, extremisti de diverse feluri, parinti pusi pe abuzat proprii copii prin munca fortata sau violenta – toti, ni se spune, daca vor avea posibilitatea isi vor izola si abuza copiii, zi-lumina.
Macar prin obligatia scolarizarii impuse de statul nostru, acest risc este mult diminuat.

Acesta este un sofism gogonat.

In acest moment, in Romania, cu toata institutionalizarea, unii copii sunt abuzati de parinti (sau alti adulti – spre exemplu profesori), parintii aia bigoti, extremisti, violenti si asa mai departe exista si si-au dezvoltat ideile si practicile desi au fost scolarizati.
100% dintre adultii care sunt acum violenti, dependenti de droguri, de alcool, bigoti, extremisti religios sau politic si lista poate continua la nesfarsit, AU FOST SCOLARIZATI.
Violenta in familie, dependentele diverse, extremismul de orice fel NU tin de scolarizare ( sau de educatie – pentru ca majoritatea au prejudecata ca astea doua ar fi sinonime) ci de alte resorturi si anume psihologice.
Scolarizarea in sine nu poate in nici un fel diminua aceste probleme, ba, mai rau, "peer presure" (presiunea gastii) in care ne fortam copiii sa intre in scoala, poate declansa sau , in orice caz joaca un rol favorizant in aparitia acestor, sa le zicem metehne, care isi au originea in dezvoltarea psihologica a fiecaruia.

Statul nu ne poate impiedica exercitarea drepturile fundamentale ale omului folosindu-se de motivatia subreda a prevenirii abuzurilor. Statul nu are decat sa previna abuzurile prin legi corecte si echitabile. Asa cum sunt ele in orice tara civilizata care permite HS si in care exista legi diverse care previn abuzul.

Statul roman, in mod totalitar, abuziv si nepermis imi ingradeste in acest moment dreptul la educatie fortandu-ma contrar tuturor principiilor de drept sa imi institutionalizez copiii. *
Pentru ca el si numai el sa le bage pe gat intr-un mod pe care eu il consider gresit, abuziv si traumatizant, tot felul de informatii pe care eu sau copiii mei le consideram nerelevante, stupide, putrezite deja de vechi ce sunt; totul intr-un mediu violent, autoritarist si competitional, totul timp de 13 ani, totul zi de zi...si tot asa. Practic statul nu da dreptul copiiilor mei la educatie reala, conform drepturilor omului si ale libertatii de constiinta.
Nicaieri in lumea civilizata nu se opereaza cu prezumtia de rea-intentie. Nu incalcam niste drepturi general umane ale tuturor doar pentru ca ne imaginam ca unii ar putea eventual abuza de ele.

Ci facem niste legi care sa pevina abuzul si sa fie compatibile si cu drepturile omului.

Pentru ca urmand logica de acum a statului, e posibil ca in curand sa nu mai putem iesi pe strada fara autorizatie de la stat si urmariti prin satelit; daca ne vine o nebuneala si dam in cap unuia sau facem ceva, orice, antisocial?!

Exagerez, fireste (sper) dar analogia aceasta urmeaza acelasi reflex al prezumtiei de rea intentie, idee ce mie mi se pare socant sa apara in discursurile unor tineri parinti, in Romania anului 2007.

* La nivel teoretic, pentru ca la practic, exista din fericire o portita in lege, asa cum aratam aici: http://educatielibera.blogspot.com/2007/11/despre-hs-in-romania-legalitatea78.html. Sunt insa convinsa ca legiuitorul nu a avut HS in vedere cand a formulat legea respectiva.

Despre HS in Romania - legalitatea

Asa…am tot postat diverse traduceri pana acum fiind convinsa ca ele exprima mai bine , in cuvinte mai potrivite sa zicem, lucrurile despre care eu consider ca trebuie cunoscute atunci cand vrem sa aflam mai multe despre HS ca filosofie educationala. Am sa fac asta in continuare, dar imi propun ca in paralel sa incepem o discutie mai putin formala despre aceste realitati in Romania.
Si asta pentru ca , discutand pe diverse forumuri acest subiect (HS) am remarcat o gramada de probleme pe care si le pun oamenii, obstacole pe care le vad, prejudecati pe care le au, la care nici nu m-as fi gandit. Este adevarat ca ele sunt de multe ori tangentiale cu Hs, dar exista in acest context pentru simplul motiv ca oamenii isi pun aceste probleme in acest mod.

Astazi cate ceva despre legalitate.

Im majoritatea tarilor civilizate (spre exemplu USA, Canada, Australia., Noua Zeelanda, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franta, Belgia, Olanda, Scotia, Spania, Italia, Elvetia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda, Israel, …si lista continua atat in Europa cat si raspandindu-se si pe alte continente) educatia acasa este perfect legala, explicit mentionata in lege.
Diferentele care sunt de la stat la stat in aceasta privinta sunt reprezentate de legile conexe care se refera la modul de control, de prevenire a abuzurilor, lucru perfect firesc.

In Romania, educatia acasa era explicit mentionata de lege ca forma alternativa de invatamant inainte de nationalizarea invatamantului facuta de regimul comunist in 1948.
Dupa ’90, reflexele etatiste si totalitare in aceasta privinta au continuat insa si aceasta forma alternativa de educatie nu a mai fost mentionata de legea invatamantului, ba statul s-a intins cu controlul nepermis de mult si asupra invatamantului privat si confesional (pe care le permite) reglementandu-le curriculumul. Practic se intampla asa: statul emite o curricula unica, oficiala, “de stat” pe care toata lumea trebuie sa o urmeze. Daca scolile private si/sau confesionale doresc sa faca alte materii, nu le pot face decat in plus, peste curricula oficiala, unica. Ceea ce logostic este foarte greu. Plus ca este absurd.

In acest moment totusi, homeschooling in toate formele sale (de la foarte structurat la total nestructurat – vezi radical unschooling) se poate, din fericire practica in Romania datorita unei portite in lege.

Portita despre care vorbesc, permite ca un copil sa fie educat inafara Romaniei, intr-o scoala care ofera foaie matricola, diploma si toate celelalte hartii necesare birocratiei, toate oficial emise de catre statul respectiv. Ceea ce poate folosind HS, dat fiind ca sunt atat de multe stat care il recunosc, cum este si firesc.

Exista scoli care ofera celor educati acasa, asa numite programe-umbrela, emitand toate actele necesare (in urma unor teste ce se pot desfasura prin corespondenta sau on line, prezentari de portofolii si asa mai departe) , acte ce sunt perfect recunoscute de statul roman. Copiii se pot transfera in sistemul romanesc daca o doresc oricand in timpul scolii si pot obtine diploma de absolvire a liceului emisa de autoritatea educationala a statului respectiv, indiferent ce metoda de invatare a ales (inclusiv RU). Fireste, toate aceste servicii sunt contra cost, dar costurile nu sunt insurmontabile, vorbim despre niste sute de dolari pe an. Un exemplu aici: http://www.independent-learning.com/newsite/news.htm

Pe mine personal aceasta veste m-a facut sa ma simt mai bine, desi doresc sa lupt in continuare pentru a obtine legalitatea explicita a HS in legile romanesti, asa cum este corect intr-o tara denumita “libera”.
M-a facut sa ma simt mai bine pentru ca ceea ce ma interesa in primul rand era ca educatia copiilor mei sa aiba loc asa cum consider eu ca este cel mai bine si ma bucur ca se poate fara a risca pentru mine si ei , probleme legale.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 5

5. Daca iti educi copiii acasa, nu ii lipsesti de viata sociala valoroasa din scoala?

Daca nu ar exista nici un alt motiv pentru a tine copiii inafara scolii, viata sociala ar fi un motiv suficient. In majoritatea scolilor in care am invatat, pe care le-am vizitat sau despre care mi s-a povestit, viata sociala a copiilor este plina de rautati, competitionala, excusivista, centrata pe statusuri, snoaba, plina de discutii despre cine a fost la a nu stiu cui petrecere, cine ce a primit de Craciun, cine a capatat mai multe biletele de sfantul Valentin, cine vorbeste cu cine si ce si cine nu …si asa mai departe. Inca din primul an de scoala, clasele de divizeaza in lideri (copii energici si de cele mai multe ori absolut pe merit cei mai populari), gasca lor de adepti si “altii” , cei care sunt exclusi deliberat din aceste grupuri.

Imi amintesc ca sora mea imi spunea despre unul dintre copiii ei, o fetita atunci in varsta de 5 ani, ca nu isi aduce aminte sa o fi vazut vreodata facand ceva cu adevarat rautacios sau prostesc pana cand nu s-a dus la scoala – apropo, o scoala buna dintr-un mic orasel foarte dragut .

[…]

Unul dintre cititorii nostri ne-a scris o foarte clara descriere a unei zi tipice la gradinita:

Mama mi-a povestit ca dupa prima zi de gradinita i-am spus ca nu mai vreau sa merg pentru ca deja stiu totul. O mare aroganta? Nu chiar. Stiam cum sa tac, cum sa ascult povesti si cum sa cant. Vroiam sa invat despre lumea adultilor, dar eram restrictionat la lumea pe care adultii cred ca o vor copiii. Entuziasmul meu dinainte de a incepe scoala a murit prematur.

Rusinea a fost una dintre primele lectii pe care le-am invatat. In primul an mi s-a spus sa colorez un desen care reprezenta o amam cu fiica ei lucrand in bucatarie. Mi-a venit ideea ca daca o voi colora doar in galben o sa fie foarte interesanta si diferita de celelalte. Cand i-am inmanat-o educatoarei ma asteptam sa fie multumita , daca nu chiar incantata. In loc de asta, ea s-a uitat la mine cu o privire severa un timp ce mi s-a parut foarte indelungat si care m-a facut sa simt cea mai adanca rusine si dispret fata de mine insumi … aveam 6 ani.

Din moment ce spontaneitatea era periculoasa – era in contradictie cu ideile invatatoarei despre cum ar trebui sa se comporte un copil – minciuna s-a dovedit o lectie de supravietuire. Tot in primul an, am fost trimisi intr-o clasa sa lucram ceva fara a fi supervizati. Am folosit aceasta oportunitate pentru a lua o papusa de plastic si a-i infinda capul intr-un WC de plastic ce se afla intr-una dintre casele de papusi. Nimeni nu era sigur cine a facut-o dar tuturor li s-a parut o imagine foarte amuzanta – exceptie facand invatatoarea. Era rosie de furie (era calugarita si scolile catolice pentru clasa muncitoare nu erau cele mai umane institutii la inceputul anilor ’60) si mi-a fost teama ca o sa ma bata. Cand suspiciunea ei s-a abatut chiar asupra mea, am mintit cu multa convingere si succes. Cel putin pentru mine pentru ca ea a blamat un alt baiat pentru incident. Imi doresc sa fi spus: “Da, eu am facut-o! Si ce daca??” Dar imi era frica…

[…]

O profesoara scrie:

Vinerea trecuta, am citit GWS (revista Growing without school - n.t.) si am fost intrigata de ea, ca de obicei. Sunt interesata in special de aspectele “vietii sociale” din scoli si de cauzele degradarii ei. Azi dimineata mi-am intrebat elevii “Simtiti ca in scoala noastra, copiii sunt draguti si buni unii cu altii?”

Din 22 de copii, doar doi au spus ca au simtit bunatate si restul considera ca majoritatea copiilor sunt rautaciosi, inventeaza porecle, ranesc sentimentele altora etc. Sincer am fost uimita. Intotdeauna mi s-a parut ca scoala noastra este un loc foarte prietenos.

Cand remarc fata de altii ca viata sociala din majoritatea scolilor este plina de rautati, centrata pe statusuri, competitionala si snoaba, sunt intotdeauna socat de raspunsurile lor. Nici macar o singura persoana nu ma contrazice, nimeni nu-mi spune ca in scoala ar fi un loc plin de bunatate, generos, unde exista sustinere, democratic, prietenos, iubitor si bun pentru copii. Nu, cu nici o exceptie, cand condamn viata sociala din scoli, oamenii imi spun : “ Dar in felul asta copiii se intalnesc cu Viata Reala.”

Gastile in care ii impingem pe copiii nostri o gramada de alte puternice efecte care le fac rau. Din cand in cand, in vreun metrou sau alt loc public vad tineri , poate de 12-13 ani sau chiar de 10 ani, fumand. Este o imagine comica si demna de mila. Este deasemenea si un calvar. Fumul este oribil la gust. Copiii au papilele gustative sensibile, poate fumul este chiar mai scrbos pentru ei decat pentru adultii nefumatori. Trebuie sa se straduiasca sa nu se inece, sa nu tuseasca, poate chiar sa nu li se faca rau. De ce o fac? Pentru ca “toti ceilalti copii” o fac sau o vor face curand si ei trebuie sa fie inaintea lor, sa in orice caz nu in urma lor. Pe scurt, a vrea sa sa fumeze, sau a simti ca trebuie sa fumeze fie ca o doreste, fie ca nu, este unul dintre beneficiile vietii sociale scoalre despre care vorbesc oamenii.
(Exact acelasi mecanism functioneaza si in ceea ce priveste drogurile!.– N.t.)

Imi pare rau pentru toti copiii care cred ca trebuie sa fumeze si mai rau pentru parintii nefumatori care si-a dori cu disperare sa-i convinga sa nu o faca. In cazul in care copiii au trait in gasca destul de mult incat sa fie inrobiti de ea, dependenti de ea, atunci vor fuma si vor face toate celelalte lucruri pe care gasca le face. Daca mama si tata se agita prea tare, vor minti despre asta si o vor face in continuare. Dovezile sunt clare. In anumite grupuri de varsta, mai putini oameni fumeaza. Dar mai multi copii fumeaza an de an, de la varste din ce in ce mai mici.

[…]

Bineinteles, copiii care isi petrec aproape tot timpul in grupuri de copii de aceeasi varsta , scosi afara din societatea mult prea ocupata cu munci si griji "serioase", avand aproape nici un contact cu un adult exceptand supraveghetori, vor ajunge sa creada ca “ceea ce fac toti copiii” este in regula, ba mai mult, singurele lucruri “de facut”.

Socializarea

Dar cum vor invata sa socializeze?

Un articol de Laura Osborne


Introducere

Dar cum vor invata sa socializeze?
Aceasta este poate cea mai obisnuita intrebare care li se pune celor ce aleg sa isi educe copiii acasa. Socializarea este procesul prin care tinerii dintr-o anumita cultura invata regulile, cutumele, traditiile si tipurile de interactiuni acceptabile ale societatii in care traiesc. Indiferent daca sunt la scoala sau acasa, copiii vor socializa. Prin urmare intrebarea care se pune este de fapt : care este cel mai bun agent al socializarii? Realizand ca in momentul in care un elev absolva liceul nu va mai fi niciodata inchis intr-un mediu cu persoane de exact aceeasi varsta, cineva poat3e sa-si puna intrebari privind rorul scolii in privinta socializarii. Dar detractorii intreaba, copilul educat acasa are aceleasi abilitati de comunicare interpersonala ca si cei de varsta lui din institutii? Haideti sa vedem studiile academice in aceaasta privinta :

Cercetari in privinta HS

Ceea ce urmeaza este o compilatie de rezultate publicate ale cercetarilor care demonstreaza eficienta homeschooling-ului in rolul sau de agent de socializare.

(1) John Wesley Taylor (1987) Self Concept in Home Schooling Children. Andrews University. Dissertation Abstracts International, 47, 2809A [ERIC Digest 372460] Folosind unul dintre cele mai bine validate teste care masoara constientizarea sinelui, Taylor a testat la intamplare 45.000 de copii educati acasa afland ca jumatate dintre acestia se aflau in ultimele 10 procente superioare sau peste si 47% se clasau peste medie, in comparatie cu cei de varsta lor institutionalizati. El conchide: “ Din moment ce constientizarea sinelui este considerata elementara pentru dinamica unei socializari pozitive, asta rspunde foarte clar scepticismului foarte des auzit care sugereaza ca cei educatia acasa sunt inferiori in privinta socializarii”

(2) Julie Webb (1989) The Outcomes of Home-based Education: Employment and Other Issues. Educational Review; Volume 41, Number 2, pages 121-33. Rezumat: Examineaza aspecte ale vietii adultilor care au fost total sau partial educati acasa. Gaseste ca toti cei care au incercat sa urmeze universitati au facut-o cu succes, ca nu exista nici o dovada ca s-ar fi lovit de prejudecati la angajare si ca abilitatea de a socializa a celor care au fost educati acasa a fost de cele mai multe ori superioara celor de aceeasi varsta ce fusesera educati in scoli.

(3) Lee Stough (1992) Social and Emotional Status of Home Schooled Children and Conventionally Schooled Children in West Virginia. University of West Virginia. [ERIC Digest 3722460] Stough, cercetand in special socializarea, a comparat 30 de familii de homeschoolers cu 32 de familii conventionale ai caror copii erau educati in scoli, toate avand copii intre 7-14 ani. Conform rezultatelor, copiii educati acasa “au capatat abilitatile, cunoasterea si atitudinile necesare pentru a functiona in societate…la o rata similara celor educati in scoli. Cercetatorul nu a gasit o diferenta semnificativa in privinta constiintei de sine.

(4) Larry Edward Shyers (1992) Comparison of Social Adjustment Between Home and Traditionally Schooled Students. University of Florida. Dissertations Abstracts International, Volume 53, Number 12. Dr. Shyers a comparat 70 de copii educati acasa cu 70 de copii educati in scoli, ambele grupuri avand intre 8-10 ani. Cercetarea a aratat ca cei educati acasa au fost gasiti ca avand “ cu mult mai putine probleme de comportament”. Cei educati in scoli erau mult mai agresivi, galagiosi si competitivi. Cei educati acasa aveau tendinta de a vorbi calm, de a se juca foarte bine in grupuri, de a lua initiativa si a invita si pe altii sa se joace. Concluzia lui Shyers conclusion a fost ca “ rezultatele par sa ne arate ca dezvoltarea sociala a unui copil depinde mai mult de contactul cu adultii si mult mai putin de cel cu alti copii, asa cum s-a crezut pana in prezent.”

(5) Thomas C. Smedley (1992) Socialization of Home Schooled Children--A Communication Approach. Radford University; Radford, Virginia. Rezumat: Aceasta lucrare investigheaza presupunerea foarte raspandita ca educatia institutionalizata “socializeaza” copiii. Subiectii au fost 33 de copii de varsta scolara,egal distribuiti demografic, 13 dintre ei scolarizati si 20 educati acasa. S-au folosit Vineland Adaptive Behavior Scales pentru a evalua abilitatile de comunicare, de socializare si cele de adaptare la viata de zi cu zi ale subiectilor. Aceste rezultate, combinate intr-un compozit de comportament de adaptare, arata gradul general de maturitate al fiecarui subiect. Dupa ce aceste date au fost procesate folosind Programul Statistic pentru Stiinte Sociale (SPSS), acestea au indicat ca cei educati acasa erau in mod semnificativ mai bine socializati si cu un grad de maturitate mai mare decat cei din scoli. Implicatia imediat urmatoare este ca familiile celor care isi educa copiii acasa satisfac in mod adecvat nevoile de socializare. Urmatoarea implicatie este ca cel mai probabil este nevoie sa reexaminam bazele procesului de socializare pe care le presupuneam.

(6) Judith A. Schickendanz (1995) Family Socialization and Academic Achievement. Journal of Education, vol 177, n1, p17-38. Rezumat: Argumenteaza ca, in timp ce eforturile profesorilor si ale scolii pot fi importante, conditiile dinafara scolii sunt de fapt decisive in privinta cresterii substantiale a realizarilor academice.

(7) Jeffrey J. Arnett (1995) Broad and Narrow Socialization: The Family in the Context of a Cultural Theory. Journal of Marriage and the Family, v57, n3, p617-28. Rezumat: Descrie teoria socializarii extinse si inguste, cu accent pe plasarea socializarii familiale in contextul ei cultural. In culturile cracterizate de o socializare larga, socializarea este destinata sa promoveze independenta, individualimul si libera exprimare. In cele cu o socializare ingusta, se incurajeaza obedienta si conformitatea.

[Nota autorului: Puteti identifica ce tipuri dintre aceste culturi se aseamana mai mult cu experienta educatiei acasa si care descriu insititutionalizarea?]

Socializarea institutionalizata


Teoria conform carei scola este singurul agent al socializarii acceptabil este clar contrazisa de studiile academice citate. Cu toate acestea, pentru ca scoala este agentul principal al socializarii pentru majoritate, cei ce isi educa copiii acasa sunt presati sa reconsidere pozitia. O examinare mai atenta a naturii institutionale a scolilor ne va conduce la concluia ca scoala este un agent al socializarii. Dar este el atat de pozitiv si plin de beneficii pe cat pretind sustinatorii lui?

In monografia sociologica Situating Children’s Social Competence de Ian Hutchby si Jo Moran Ellis, autorii examineaa exact aceasta problema. Ei citeaza observatiile cercetarilor lui Mayall (1994) care corespund indeaproape altor concluzii, in special faimoaselor concluzii ale sociologului E. Goffman (1961) referitoare la “institutiile totale”. Goffman defineste institutiile totale “in termenii controlului total al organizarii existentei institutionalizatilor (inmates)” Functioneaza aceste analogii pentru scolarizarea traditionala?
Ganditi-va. Daca a cere permisiunea pentru bea, pentru a te ridica in picioare, pentru a vorbi, pentru a merge la toaleta nu inseamna “control total”, atunci ce inseamna? Adaugati la asta uniformele, timpul alocat pentru a sta jos si a studia, pauzele de recreere supervizate in curtea institutiei si aveti toate caracteisticile altor institutii totale (i.e. inchisoare, azil, unitate militara, manastire). Mayall afirma ca scoala este “un sistem complet si inchis unde scopurile si practicile sunt unite si unde activitatile profesorilor sunt limitate la a se concentra pe predare si dresarea copiilor”.

Huchby si Moran-Ellis scot in evidenta si ideea ca in cadrul unei institutii, participantii ce urmeaza regulile institutiei sunt considerati bine integrati , pe cand cei incapabili de a se conforma sunt considerati “aducatori de necazuri”. Cat priveste staff-ul institutiei, sarcina lor este de a modela “pe cei institutionalizati (inmates) catre un obiectiv social acceptat”.
Cu toate acestea, chiar si cei mai docili copii scolarizati, ca toti ceilalti oameni institutionalizati, vor dezvolta o serie de strategii care poarta denumirea specifica de “cunoastere institutionala”, cu alte cuvinte cunoasterea modurilor in care pot evita, fenta o parte dintre structurile de control. In prezenta profesorilor ei se arata docili, dar odata ce acestia s-au indepartat, ei “dezvolta propriile proceduri”.

Notati ca acest eseu nu este o plangere defensiva din partea unor homeschooleri.

Aceste studii fac parte din literatura sociologica publicata de profesori universitari, a caror profesie este studierea in profunzime a problemelor pertinente. Mai exista dovezi de examinat. Din nou, aceste concluzii nu sunt produse de comunitatea HS, ci de aceia care tind sa fie sceptici in privinta ideii ca HS aduce destule ocazii de socializare acceptabila.

In revista pentru educatori profesionisti Adolescence (Fall 1999), David Wren examineaza mediul scolar in articolul sau “Cultura scolii – Explorand programa ascunsa”. El sustine : “Educatorii deseori trec cu vederea cultura scolii. Acest articol incurajeaza profesorii si directorii de scoli sa caute sa aiba o imagine completa a mediului scolar, explorand programa ascunsa sau implicita. Directorii trebuie sa devina mai buni cunoscatori ai puternicei influente a climatului si culturii pe care le creeaza institutionalizarea.” El atinge si procesul socializarii, spunand ca “ toti elevii trebuie sa isi internalizeze un program specific al normelor sociale”.
Autorul cartii “Docilitatea sau da-i profesorului ceea ce doreste” (Journal of Social Issues, 11, 1955), J. Henry, este citat in sumar “ Prin urmare, interactiunile profesorilor si ale directorilor de scoli cu elevii formeaza titudini si idealuri “. Acesta este socializarea.

Wren merge mai departe expunand anumite cercetari care investigheaza efectele pozitice ale socializarii scolare. Acestea constau in studii ale scolilor de These consist of studies Quakers and Mennoniti, care transmit nu numai cunostinte academice dar si credinte si implicare in comunitate. Wren spune: “In termenii efectelor negative, programa nevazuta, poate de asemenea sa produca sovaiala elevilor de a-si provoca profesorii pe teme educationale” Aceasta agenda implicita este responsabila si pentru problemele elevilor ce nu se pot conforma rutinelor rigide, cat si pentru promovarea inegalitatilor de gen (de sex) in privinta timpului si atentiei acordate de profesori.

Concluzie

Deci, ne intoarcem acum la intrebarea initiala: Dar cum vor socializa?
Socializarea se produce in orice cultura. Tinerii invata cum sa se comporte in cadrul acelei culturi. Intrebarea de fapt este : cum invata sa socializeze? Prin imersionarea lor intr-un mediu inchis, institutional in cadrul unei sub-culturi a “cunoasterii institutionale”? Sau in acelasi cadru in care cineva se asteapta sa functioneze ca adult?

Cei care fac HS functioneaza in lumea reala zi de zi. Interactiunile din cadrul comunitatii, in timp ce merg la cumparaturi, studiaza, fac voluntariat, muncesc sau se desfasoara sunt gentii legitimi ai socializarii.
Da, si copiii educati acasa cat si cei institutionalizati primesc “socializare”. Ambele foruri sunt valide. Singura diferenta, asa cum reiese ea din cecetari si evidenta, este calitatea acestui proces.

Metoda Parinteasca

In primul rand, ca sa folosesti aceasta metoda trebuie sa ai o convingere ferma ca valorile tale sunt corecte pentru familia ta si potrivite sa formezi temelia pe care totul este construit. Trebuie sa crezi ca preferintele tale sunt valide. Daca sti cel putin 50% despre ce fel de persoana ti-ar place ca si copilul tau sa creasca, si cum sa-l ajuti sa devina acea persoana, aceasta ar fi metoda potrivita.

Daca esti o persoana religioasa, trebuie sa-ti cunosti credinta. Daca nu esti, trebuie sa stii. Stiind ca tu esti persoana principala de influenta, trebuie sa-ti asumi un rol de raspundere si sa-ti ghidezi copilul pe aceleasi cai pe care tu mergi in primul rand.

De asemenea trebuie ca tu sa fii sigur ca tu esti persoana adecvata ca sa fii ghidul, mentorul si figura autoritara a copilului tau. Daca nu esti sigur de rolul tau de conducator, poti de exemplu sa gasesti o persoana sau scriitor al unei programe de invatamant care sa preia rolul.

Nu este nimic gresit sa admiti ca ai nevoie de altcineva care sa-ti spuna ce sa faci. Toti avem nevoie de calauzire in diferite lucruri. Greseala este atunci cand nefiind in stare sa ghidezi invatatura copilului, sa nu ceri ajutor din alta parte.

Daca nu poti sa spui "Nu stiu" sau "Am nevoie de ajutor", familia ta va suferi.

Programe de invatat on-line

Cred ca este corect spus ca internetul a imbogatit invatarea acasa cum nici o alta inventie a facut-o.

Educatia on-line permite parintilor sa foloseasca orice metoda, de la cea clasica, la cea mai conventionala.

Sunt programe on-line, cu tutorii necesari, si aceste programe continua sa creasca.

Cateva scoli on-line ofera planuri stabilite de predat, cu un tip de lectura ca la facultate, alte programe folosesc profesori sa predea direct lectia, alte programe abordeaza metoda unde iti inveti lectia in timpul zilei care ti-e prielnic.

Sa nu se confunde invatatul on-line cu cel de la distanta. Cel de la distanta este un program conventional de corespondenta folosind carti hard-copy.

Metoda Studiului unui Unit

Aceasta metoda implica luarea unui subiect si studierea lui in timp de o luna sau mai mult incorporand mai multe materii de invatamant.

De exemplu daca elevul este interesat de Roma antica, se citesc carti despre Roma antica (pentru materia- literatura), se invata monedele de atunci, numerele romane (matematica), istoria Romei si chiar si Latina. De asemenea se poate gati retete din acea perioada. Se poate merge la muzeu si se pot vedea lucruri din lumea romana. Se pot citi carti despre Iuliu Cezar, sau despre oratorul Cicero. Se poate citi despre Virgil si poezia lui. Cred ca va dati seama despre ce este vorba.

Alt aspect unic al acestei metode este ca se poate face in familiile care decid sa faca metoda de unschooling, lasand copilul sa aleaga subiectul care vrea sa-l invete.

Se pot studia ce descoperiri s-au facut in acea perioada, in arta, muzica, si gandire, se poate studia atmosfera culturala, atitudinea guvernului.

Se poate studia astronomia, sau numai planetele. Se pot studia picturile lui Renoir, metodele artistice folosite. Ori se poate asculta muzica lui Beethoven si citita biografia vietii lui. Ori se poate citi scrierile lui Goethe si studia schimbarile in imperiile in jurul acestor artisti. Se poate gati mese cu meniu din acea vreme. Inchipuiti-va o masa beethoviana cu carnati, cafea si prajituri vieneze!!

Metoda Principiala

Cine adera la aceasta metoda crede ca tara a fost intemeiata pe principii crestine si doreste sa aduca conducere crestina in tara si guvern.

Aceasta metoda este bazata pe sapte principii biblice:

1. Individualitatea data de Dumnezeu
2. Autoguvernare, independenta crestina
3. Caracter conform invataturilor Noului Testament
4. Constiinta
5. O forma de guvern crestin
6. Autoguvernare locala
7. O restaurare a unitatii crestine in guvern

Sustinatorii acestei metode sunt foarte implicati in politica, cred ca conducatorii tarii trebuie sa fie crestini. Materiile invatate sunt din puntul de vedere al Scripturii cu o atingere a metodei clasice (trivium).

O conversatie din viitor

O conversatie din viitor

Doua mame se intalnesc intr-un parc unde copiii lor se dau in leagan si se joaca cu mingea. Femeile stau pe aceesi banca uitandu-se la copii. La un moment dat incep sa vorbeasca…

M1: Buna, eu sunt Maggie. Copiii mei sunt cei trei in tricouri rosii – ma ajuta sa-i urmaresc mai bine.

M2: (Zambeste) Eu sunt Terri. Ai mei sunt cei in tricou galben si tricou roz. Vii des aici?

M1: In general de doua-trei ori pe saptamana, dupa ce mergem la biblioteca.

M2: Wow. Cum de va gasiti timp si pentru asta?

M1: Noi facem homeschooling, asa ca asta face parte din rutina obisnuita a zilei, de cele mai multe ori.

M2: Unii dintre vecinii mei fac homeschooling, dar eu mi-am dat copiii la scoala publica.

M1: Si cum te descurci?

M2: Nu e usor. Merg la toate sedintele cu parintii, lucrez cu copiii zilnic dupa orele de scoala si incerc sa fiu cat mai implicata.

M1: Bine dar cum socializeaza? Nu ti-e teama ca fiind prinsi toata ziua numai cu copii de varsta lor, nu au niciodata oportunitatea de a avea relatii naturale?

M2: Ei, ba da. Dar ma straduiesc sa creez un echilibru aici. Au cativa prieteni care sunt educati acasa si isi viziteaza bunicii aproape lunar.

M1: Pari o mama foarte dedicata. Dar nu iti e teama de toate oportunitatile pe care le pierd? Vreau sa spun, sunt atat de izolati de viata reala – cum vor stii cum este lumea – ce fac oamenii pentru a-si castiga existenta – cum sa te intelegi cu diferite feluri de oameni?

M2: A, am discutat sta la sedintele cu parintii si am deschis un program prin care aducem oameni reali dinafara scolii, in clase. Luna trecuta am avut un politist si un doctor care au venit si au vorbit in fata clasei. Luna viitoare avem o doamna din Japonia si un domn din Kenya care vin sa le vorbeasca.

M1: A, am intalnit un domn din Japonia la magazin saptamana trecuta si ne-a povestit despre copilaria lui in Tokyo. Copiii mei au fost absolut fascinati. L-am invitat la cina si urmeaza sa ii cunoastem pe sotia lui si pe cei trei copii ai lor.

M2: Ce dragut. Hmm. Poate ca ar trebui sa planificam niste mancare japoneza pentru gustarile din Ziua Multiculturala.

M1: Poate invitata voastra din Japonia ar putea sa ia masa cu copiii.

M2: A, nu. Are un program foarte incarcat. Are inca alte doua scoli de vizitat in aceesi zi. E un intreg sistem pe care il folosim.

M1: Imi pare rau. Ei poate o sa intalniti pe cineva interesnt cand va faceti cumparturile in vreun magazin ca si noi si o sa sfarsiti prin a-l invita la cina.

M2: Nu prea cred. Nu vorbesc niciodata cu oamenii in magazine – si mai putin cu cei care poate nici nu vorbesc limba. Daca japonezul ala n-ar fi vorbit engleza?

M1: Sa-ti spun adevarul, n-am avut timp sa ma gandesc la asta. Inainte inca de a-l vedea, fiul meu de 6 ani deja il intrebase ce face cu toate portocalele alea pe care le cumparase.

M2: Copilul tau vorbeste cu persoane necunoscute?

M1: Eram chiar acolo cu el. Stie ca atata timp cat este impreuna cu mine, pote vorbi cu cine doreste.

M2: Dar ii dezvolti obiceiuri periculoase. Copiii mei nu vorbesc niciodata cu straini.

M1: Nici macar atunci cand sunt impreuna cu tine?

M2: Nu sunt niciodata cu mine, exceptand acasa dupa scoala. Deci vezi de ce este atat de important pentru ei sa inteleaga ca vorbitul cu straini este un mare NU.

M1: Da, asa este. Dar daca ar fi fost cu tine, ar fi avut ocazia sa intalneasca tot felul de oameni interesanti si totusi sa fie in siguranta. Au ocazia sa cunoasca lumea reala, in cadrul ei de desfasurare real. Si de asemenea invata sa simta cand o situatie devine periculoasa sau suspicioasa.

M2: O sa invete asta in clasele a treia si a cincea la orele de educatie pentru sanatate.

M1: Ei bine, pot sa spun ca esti o mama foarte grijulie. Hai sa iti dau numarul meu de telefon – daca vrei vreodata sa vorbim, suna-ma. Mi-a facut placere sa te cunosc.

Metoda Trivium (trei cåi)

Trivium in latina insemna trei cåi. Aceasta metoda se concentreaza asupra unei programe scolare pe trei-niveluri descrise ca : gramatic, logic si retoric. Aceasta divizare reprezinta cele sapte arte liberale predate in universitatile medievale. Aceasta metoda se defineste un pic altfel in timpurile noaste. De exemplu:

· Nivelul gramatic- inseamna regulile fundamentale ale oricarei stiinte, arte or obiect de studiu. In aceasta metoda insemna informatiile de baza, datele pe care un copil pana la aproximativ 12 ani ar trebui sa le stie.

· Nivelul logic- inseamna studierea rationala si a concluziilor pe care te poti bizui. Inseamna o gandire critica unde copilul invata sa se uite dupa adevar in informatii, sa discearna neadevarul sau informatia manipulata, recunoscand cum aceste manipulatii isi iau locul.

· Nivelul retoric- O definitie ar putea insemna - studiul de a folosi limbajul, exprimarea efectiv. In contextul de trivium aceasta inseamna combinand informatiile de baza (gramatic) cu gandirea critica (logic) intr-un singur "tot" apoi fiind in stare sa fie comunicate aceste lucruri celorlati.

De exemplu un om de stiinta modern poate integra cunostiintele de baza (gramatic) si gandirea logica (logic) in campul lui de cercetare ca apoi sa urmeze o noua cale catre descoperiri depasind imaginatia.

Parintii care urmeaza aceasta metoda incorporeaza in programa scolara studiul radacinilor cuvintelor care provin din latina, greaca.

Metoda Charlotte Mason

C. Mason a fost nascuta in Anglia in 1842. Principala ei filozofie a fost ca cel mai important lucru e ca elevii/copiii ar trebui sa le placa sa invete. Aceata metoda include programa regulara de scoala plus umanitatile exprimate prin muzica, arte si lucrari practice.

O zi obisnuita folosind aceasta metoda ar insemna incepand cu o ora structurata de invatat. Apoi parintii si copiii ar trebui sa mearga in natura si sa faca schite. Copiii ar trebui sa aibe o multime de timp unde sa-si urmareasca propriile interese.

C. Mason a crescut intr-o era in care copiilor nu le era permis sa puna intrebari, nu erau luati la muzeu. In general nu erau considerati importanti. Filozofia ei educationala a crescut din asta. Ea a crezut ca educatia este o atmosfera, un fel de a trai, o disciplina.

Alt aspect al aceste metode este ca parintii ar trebui sa citeasca copiilor frecvent, apoi sa ceara copiilor sa parafrazeze, sau sa povesteasca ce au invatat din lectura respectiva.

Practicantii acestei metode petrec mult timp in natura, facand diferite schite, si cu asta dezvoltand respectul pentru natura si iscusinta in a observa cele mai mici detalii.

Perspectiva Charlottei Mason despre literatura este alt aspect foarte important. Ea a crezut ca elevii/copiii ar trebui sa petreaca mult timp cu carti unde eroii sunt personaje adevarate cu care copilul ar putea sa se identifice. Aceasta metoda este diferita de invatarea din manuale unde se citeste despre un eveniment istoric anumit dar eroii nu sunt adusi "la viata".

Copiii ar trebui expusi la poezie, ar trebui expusi la obiceiuri sanatoase, sa tina un jurnal al naturii, inclunzand dictare si scriere.

Aceasta metoda este de "moda veche" dar este foarte placuta.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 4

4. Daca nu iti trimiti copiii la scoala, cum vor invata sa se integreze in societate (mass society)?

Daca nu iti trimiti copiii la scoala, cum vor putea sa fie expusi si altor valori inafara de cele comerciale ale societatii (mass society)?

Educatorii imi pun adesea aceste doua intrebari in cadrul aceleiasi intalniri, de multe ori la o distanta de doar cateva minute una de alta. In mod evident, ele se anuleza reciproc.
Scolile, ar putea de fapt sa pregatesca tinerii sa se integreze in societate, ceea ce inseamna, printre altele, sa crezi ceea ce majoritate oamenilor cred si sa iti placa ceea ce place majoritatii oamenilor.
Sau ar putea fi capabile sa ajute tinerii sa gaseasca un set de valori cu care ar putea sa reziste si sa respinga cel putin multe dintre valorile comerciale si consumeriste ale societatii. Dar cu siguranta nu le pot face pe amandoua!


Se pare ca este una dintre cele mai puternice credinte ale educatorilor, aceea ca ei si numai ei, persista nestramutat in a oferi tinerilor o viziune despre lucruri inalte.
La intalniri, ei vorbesc foarte des despre cat timp si cata energie consuma pentru a apara copiii de valorile corupte ale mass-mediei si ale televiziunii. De unde, daca nu de la noi, spun ei, sa auda copiii despre carti bune, despre Shakespeare, despre cultura? Noi suntem singurii care se gandesc la ceea ce este cu adevarat bun pentru ei; toti ceilalti doar incearca sa ii exploateze.
Adevarul este ca, in orice caz, cele mai multe scoli sunt de departe mai preocupate sa ii faca pe copii sa accepte valorile societatii consumeriste decat sa le reziste. Cand partizanii scolarizarii aud despre oameni care isi educa copiii acasa, aproape intotdeauna intreaba :
“ Dar nu iti e teama ca ai tai copii vor creste si vor deveni diferiti, inafara societatii, neintegrabili, incapabili sa-si gasesca un loc in societate?” Ei considera subinteles ca pentru a trai rezonabil de fericit, util si cu succes in lume, trebuie sa fii in mare parte la fel cu marea majoritate a oamenilor.

Oricum, eforturile scolii de a oferi elevilor o cultura mai inalta nu prea au rezultate, din moment ce in mod evident o apreciaza atat de putin ei insisi. In introducerea pe care am facut-o la Roland Betts's Acting Out (Boston: Little, Brown, 1978), o relatare infricosatoare vietii in scolile publice din New York, scriam:

Scolile din marile noastre orase sunt intens populate si vor fi si mai intens populate, de copii saraci, mai ales non-albi, cei mai tineri membri si victime ai unei subculturi a unei societati bolnave, obsedata de violenta, de venerarea dominatiei, a luxului si a puterii inspirate de mass-media. Aceasta cultura sau , mai corect, anticultura, a facut mai mult rau membrilor si victimelor sale, i-a fragmentat, i-a degradat si i-a corupt mai mult decat secolele de sclavie si cea mai dura represiune au reusit sa faca. In fiecare zi, acesta anticultura, in persoana acestor copii, invadeza scolile. Daca scolile au o cultura proprie adevarata si umana, pe care chiar o inteleg, in care cred, de care le pasa, si dupa care traiesc, asa cum era in First Street School acum cativa ani, ar putea sa ridice o rezistenta puternica, poate chiar sa castige cativa dintre copii. Dar cum cultura scolii este doar o palida si o timida versiune a culturii din strada, de afara…nimic nu se schimba.
Departe de a fi capabile sa ii atraga curtenitor pe copii de la lacomie, invidie si violenta, scolile nici macar nu ii pot proteja pe unii de ceilalti.

Un prieten al meu, de vreo 30 de ani, este un jurnalist, cu vederi in general liberale si cu o mare empatie pentru tineri. Nu demult, a vizitat un numr de licee din suburbiile Los Angeles-ului in care a crescut , vorbind cu elevii si incercand sa afle de ce anume pareau cel mai interesati si la ce tineu mai mult. Am intrebat nerabdator ce a descoperit. Dupa un moment de tacere, a spus : “Par sa fie interesati cel mai mult de bani, sex si droguri.” Era in mod vizibil la fel de nefericit sa o spuna asa cum eram si eu sa o aud.
Amandoi am fi dorit sa aflam ca acesti tineri privlegiati ar vrea sa faca ceva pentru o lume mai buna, asa cum multi au facut acum cincizeci de ani. Dar nu ar trebui sa ne surprinda ca tinerii sunt interesati de lucrurile care, de fapt ii intereseza cel mai mult si pe cei mai in varsta.

Si nici nu este corect sa blamam scolile, as cum multi oameni o fac, pentru interesele tinerilor in aceasta privinta. Atacate din toate partile scolile se plang: “ Dar nu am inventat noi aceste valori!” Destul de corect; nu au facut-o. Ceea ce insa putem si trebuie s spunem este ca orice extindere au incercat scolile pentru a combate aceste valori, s-a soldat cu un esec total. In orice caz, ca sa ne intoarcem la afirmatia mea initiala, nu pot pretinde ca ele in acelasi timp ii invata pe copii sa le accepte dar si sa reziste acestor valori dominante ale culturii comerciale.

Socializare si HS

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 3

3. Cum vom putea preveni ca parintii bigoti sau cu idei inguste sa isi educe copiii in acest fel?

Prima intrebare la care trebuie sa raspundem este : avem dreptul de a o face? Si chiar daca am crede ca da, oare o putem face ?

Una dintre diferentele dintre o tara libera si un stat politienesc, intotdeuna m-am gandit, este ca intr-o tara libera, atat vreme cat respecti legea, poti crede in orice doresti. Credintele tale nu sunt treaba guvernului. Cu atat mai putin nu este treaba guvernului sa decida ca un set de idei este mai bun si altul mai rau sau ca scolile ar trebui sa promoveze setul de idei bune si sa le respinga pe cele rele. Am renuntat la aceste principii? Si daca nu am facut-o, chiar dorim sa o facem?
Sa presupunem ca vom ceda guvernamantului aceasta putere prin scolarizarea obligatorie, de a promova ideile bune si de a le respinge pe cele rele. Cui ii dam putere de a decide care sunt cele bune si care cele rele? Puterii legislative? Comisiilor sttale ale educatiei? Administratiei fiecarei scoli?

Oricine se gandeste serios la aceste intrebari, va fi de acord imediat ca nimieni din guvernamant nu ar trebui sa aiba o asemenea putere.
De aici rezulta ca oamenii au dreptul nu numai sa aiba ce credinte vor, dar si sa isi educe copii in acord cu ele. Nu putem spune ca unii oameni au acest drept , pe cand altii nu il au. Unii vor intreba, dar ce e de facut cu cei ce au prejudecati, sunt bigoti si superstitiosi? Cu siguranta doar nu putem lasa acesti oameni sa incerce sa isi invete copiii ca unele rase sunt superioare sau ca pamantul este plat? Eu le-as rspunde : si care e alternativa?
Daca spunem, asa cum multi ar dori poate, ca oamenii pot spune copiilor orice doresc, atata timp cat este adevarat, ne intoarcem la prima intrebare : si cine decide ce este adevarat? Daca suntem de acord – asa cum imi inchipui si sper ca o facem – ca nu exista nici o autoritate politica si nimeni in care putem avea totala incredere sa decida , asta inseamna ca nu putem da scolilor dreptul de a spune tuturor copiilor ca anumite idei sunt adevarate si altele nu sunt. Din moment ce orice scoala, ori prin ceea ce spune , ori prin ceea ce practica, trebuie sa promoveze anumite idei , rezulta ca in timp ce persoanele care aproba aceste idei cred ca ele ar trebui sa fie promovate si predate in scolile publice vor fi foarte incantate, persoanele care nu le aproba ar trebui sa aiba alternative

Unul dintre motivele pentru care un numar din ce in ce mai mare de oameni se opun cu pasiune scolilor publice, este acela ca scolile publice se comporta de parca cineva le-ar fi dat in mod explicit si legal puterea de a promova anumite idei si a respinge altele. Un numar mic de persoane reprezentand birocratia din domeniul educational la nivel statal si federal, care in mare controleaza ce fac si ce spun scolile, folosesc din ce in ce mai mult scolile pentru a promova orice idee se intampla sa-si imagineze ca ar fi buna pentru copii sau pentru tara. Dar noi nu am decis niciodata , prin nicio procedura politica sa dam scolilor asa o putere, cu atat mai putin nu am cazut de acord asupra ideilor pe care am dori sa le promoveze scolile. Dimpotriva, este foarte posibil ca multi oameni sa fie in dezacord total cu multe dintre ideile pe care le promoveaza scolile.

Chiar daca am fost cu totii de acord ca scolile ar trebui sa incerce sa respinga ideile inguse si bigotismele, ar trebui totusi sa ne intrebam : functioneaza?
In mod sigur, nu. In definitiv, cu exceptia catorva pusti bogati, majoritatea copiilor din tara au mers la scolile publice de cateva generatii. Daca scolile ar fi fost asa de bune pe cat pretind la respingerea prejudecatilor, ar fi trebuit sa nu mai existe oameni cu prejudecati deja. La o privire rapida la orice program de stiri, vedem cu usurinta ca au ramas o gramada. De fapt, cred ca exista mai putin suport in aceasta perioada decat inainte pentru toleranta si o minte deschisa, din partea scolilor care se presupune ca promoveaza chiar asta.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 2

2. Copiii din scolile publice au ocazia sa intalneasca si sa ajunga sa cunoasca, multi copii foarte diferiti de ei insisi. Daca nu ar frecventa scolile publice, cum ar putea avea aceasta oportunitate?

Prima parte a raspunsului la acesta intrebare este ca de fapt asta se intampla foarte rar in scolile publice. Exceptand scolile foarte mici, care oricum sunt putine si care tind sa fie scoli cu o singura clasa, copiii din scolile publice, altii decat cativa sportivi de performanta, au foarte putin contact cu altii diferiti de ei. Si din ce in ce mai putin pe masura ce avanseaza in alte clase. In majoritatea scolilor mari , elevilor le sunt urmarite performantele si sunt impartiti/grupati pe “profile” conform lor, i.e. , pentru un anumit colegiu sau domeniu de afaceri, conform unei vocatii etc. Profilele majore au sub-profile. Scolile mari au de multe ori mai mult de sase asemenea profile. Elevii de la un anumit profil studiaza un anumit grup de materii , altii altele si tot asa. Foarte rar elevii de la profile diferite se intalnesc studiind aceeasi materie. Dar – asta este cel mai important – studiu dupa studiu au aratat ca aceste profile se coreleaza perfect cu statutul social al familiei de provenienta si cu venitul ei : cei mai bogati si mai proeminenti social copii sunt la profilul de top, urmatorii in urmatorul si cei mai saraci la cel mai de jos.

In teorie, copiii sunt repartizati in diverse profile in acord cu abilitatile lor scolare. In practica, ei sunt repartizati aproape imediat ce au intrat in scoala, mult inainte de a avea timp pentru a-si putea demonstra abilitatile. Odata etichetati, putin copiii pot scapa din profilul desemnat.
O profesoara de clasa a doua din Chicago imi povestea odata ca in clasa ei care face parte din tr-un profil de nivel scazut si are numai copii saraci non-albi eru doi sau trei exceptional de buni la invatatura. Din moment ce ei invatau repede si bine tot ceea ce le era predat, le dadea numai note maxime. Imediat ce le-a incheiat mediile, a fost chemata la director si intrebata de ce a dat note maxime unora dintre elevii ei. Ea a explicat ca acestia erau straluciti si facusera totul cum trebuie. El i-a spus ca trebuie sa le scada notele imediat, deoarece daca ar fi fost asa de straluciti, nu ar fi fost pusi inca de la inceput in cel mai de jos nivel/profil. Dar , asa cum a aflat ea ulterior, ei fusesera repartizati acolo aproape imediat ce intrasera in scoala.

Chiar si acolo unde scolile nu au acest sistem al profilelor/nivelelor, profesorii isi clasifica in general elevii din clasa. In “Freedom and Beyond “ am dat acest exemplu :

Un exemplu si mai infiorator al felului in care se infaptuieste aceasta discriminare poate fi gasit in articolul “Statutul social al elevului si asteptarile profesorului : Profetia plina de sine in educatia din Ghetto “ scris de Ray Rist in august 1970 pentru Harvard Educational Review.
Educatorul de gradinita descris, dupa doar opt zile de la inceperea anului scolar, si exclusiv pe baza aparentelor, vestimentatiei, manierelor, si-a impartit clasa in trei grupe care aveau sa stea la trei masute diferite, care au ramas aceleasi pentru tot anul. Una dintre sub-grupe avea parte de aproape toata atentia ei iar celelalte doua erau din ce in ce mai ignorate, exceptie facand momentul in care li se spunea ce sa faca sau erau comentate nefavorabil. Mai mult decat atat, copiii de la sub-grupa superioara au fost lasati si chiar incurajati sa isi bata joc de cei de la celelalte doua grupe si sa faca pe sefii.


Rist a urmarit acesti copii de-a lungul a trei ani de scoala si a raportat ca , in primul rand, profesorii din anii urmatori i-au impartit tot in trei sub-grupe si, in al doilea rand, ca doar unul dintre copii ce facusera parde in grupele inferioare a “urcat” catre grupa superioara. Si acest sistem de casta este foarte raspandit in scolile elementare. Chiar si in scolile private restranse si elitiste, am descoperit ca multi profesori au tendinta de a clasifica elevii in buni si rai, de cele mai multe ori pe baza aparentelor , iar acelor copii etichetati drept rai le este aproape imposibil sa isi schimbe eticheta.

Destule s-au scris despre conflictele rasiale si de clasa din scoli, cel mai mult din licee si nu e nevoie sa mai adaug si alte exemple aici. Acolo unde rase diferite sunt integrate in scoala , chiar si dupa multi ani, acest lucru incepe sa se destrame cam prin clasa a 3-a, daca nu mai devreme. Din clasa a 5-a incolo, in viata lor sociala, copiii sunt in general complet separati in grupuri rasiale, care devin din ce in ce mai ostile pe masura ce cresc. Chiar si intr-o scoala cu o singura rasa, alba sau non-alba, exista separare de clasa (sociala), dispret de clasa si conflict de clasa. Putine prietenii trec aceste barieresi violenta crescanda din liceele noastre apare aproape in intregime din conflictele dintre aceste grupuri.

Prin urmare, ideea ca scoala aduce si amesteca impreuna copii din cele mai diferite grupuri rasiale si sociale intr-o intelegere si fericire este in cea mai mare parte, pur si simplu neadevarata. Intrebarea ramane, cum copiii pot sa intalnesca si sa cunoasca mai bine alti copii foarte diferiti de ei insisi, daca nu merg la scoala? Nu stiu. Cat timp numarul acestor copii ramane mic, va fi dificil. Dar pe masura ce numarul acestor copii creste, vor fi mai multe locuri in care sa se duca si mai multe lucruri pe care sa le faca impreuna, care nu sunt bazate pe scoala. Putem cu siguranta sa speram , si pana la un punct suntem capabili sa aranjam, ca in asemenea locuri copiii diferiti sa fie mai omogen amestecati impreuna. De asemenea, parintii care isi educa copiii acasa, tind sa se vada pe ei insisi ca un fel de familie largita , comunica, se viziteaza, au intalniri, tabere si tot asa. Sper ca asta se va intampla in continuare, pe masura ce mai multi oameni din diverse clase sociale si non-albi vor incepe sa isi educe copiii acasa pentru ca oamenii care au o asemenea afectiune si incredere in copiii lor au tendinta de a se simti puternic legati de altii care simt la fel.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 1

Obiectii comune la sistemul homeschooling
un articol de John Holt


1. Din moment ce tarile noastre sunt atat de intinse si oamenii provin din cele mai diverse zone culturale (asta ma intreba de curand un canadian) nu avem nevoie de un soi de liant social care sa ne faca sa stam impreuna, care sa ne dea un sentiment al unitatii in ciuda tuturor diferentelor dintre noi, si nu este sistemul public de scolarizare cel mai bun si mai usor mod de a crea acest liant?

El are absoluta dreptate in legatura cu necesitatea acestui liant. Avem nevoie de el, cu siguranta in tari mari si cu diversitate mare precum Statele Unite si Canada si de asemenea si in altele mai mici si mai omogene, multe dintre ele par sa se divizeze sub stresul vietii moderne.


Chiar in acest moment , liantul social cel mai puternic pe care il avem in Statele Unite pare sa fie ura fata de statele “inamice”. Exceptand momentele in care suntem rapid uniti de asemenea sentimente, mult prea multi dintre noi ne privim concetatenii, chiar pe aceia de aceeasi rasa, religie etc, doar ca pe un inamic natural, o prada indreptatita, caruia ar fi bine sa ii facem de petrecanie daca putem. Intrdevar, noi insistam ca acest mod de a ne privi concetatenii este de fapt o “virtute” pe care o numim “competitie”. Aceasta perspectiva poate ca a mers acceptabil atunci cand tara nostra era inca foarte tanara, aproape nelocuita si bogata in resurse, dar nu mai mult. Chiar pentru supravietuirea nostra, lasand la o parte sanatatea si fericirea, avem nevoie de un liant social mult mai puternic si mai bun decat acesta.


Anumite locuri in care se aduna comunitatea si anumite activitati ne pot ajuta sa formam un liant social. Dar nu scolile – nu atata timp cat ele au ca rol si sortarea tinerilor in castigtori si invinsi, si pregtirea invinsilor pentru o viata de invingeri. Aceste doua lucruri nu pot fi indeplinite in acelasi timp si in acelasi loc.

Oamenii sunt cei mai buni, poate singurii capabili, de a trece multe bariere de rasa, clasa sociala, obiceiuri si credinte care ii despart, cand sunt capabili sa-si imparatseasca experientele placute. Numai din aceasta activitate ei capata o constiinta de sine mai mare si, implicit un simt al unicitatii, demnitatii si valorii altor oameni. Dar atata timp cat scolile au aceste sarcini sociale din prezent, nu vor fi capabile sa ofere asemene experiente copiilor. De fapt, majoritatea lucrurilor care se intampla in scoala, ii fac pe copii sa se simta exact invers : - prosti, incompetenti, rusinati. Neincrezatori in sine si dispretuindu-se, ei incearca sa se simta un pic mai bine gasind pe altii la care s se poata uita in jos, fata de care sa se poata simti superiori : copiii mai saraci, copiii de alte rse, copiii mai putin capabili intelectual.

Desi copiii invata in scoala sa dispretuiasca , sa se teama , ba chiar sa urasca pe cei care provin din alte grupuri sociale , oare nu i-ar uri in mai mare masura daca nu i-ar intalni in scoala? Cel putin in cdrul scolii ei vad aceste grupuri fiind formate din persone reale. Fara scoala, ei i-ar cunoaste numai ca abstrctiuni, ca reprezentari teoretice. Acest lucru ar putea uneori sa fie adevarat, dar numai pentru acei cativa copii pentru care lumea dinafara scolii a fost la fel de serbada, dureroasa, umilitoare si amenintatoare ca si in scoala. Cei mai multi copii care invata inafara scolii , sau care merg doar atunci cand doresc, cresc cu un mult mai mare simt al demnitatii si valorii de sine si prin urmare cu mi putina nevoie de a dispretui si a uri pe altii.

Intrebarea cea mai importanta, cum pot oamenii invata sa aiba un simt mult mai puternic de apartenenta, de inrudire, de umanitate comuna cu altii fata de care sunt diferiti, isi gaseste raspunsul care mie mi se pare cel mai cuprinzator intr-o povestioara despre John L. Sullivan, candva campion mondial de lupte la categoria grea.
Intr-o dupa amiaza tarzie, el si un prieten mergeau cu autobuzul in New York. La o statie, un tanar corpolent,a inceput o discutie despre cine a baut sau nu mai mult. A inceput sa se laude in mijlocul autobuzului impingand oamenii din calea sa, si trecand pe langa John L. il lovi puternic cu umarul. John L, facu un pas in lateral pentru a-si recapata echilibrul, dar nu spuse nimic. In timp ce tanarul se ducea inspre spatele autobuzului, prietenul lui John L. il intreba : “Ai de gand sa il lasi sa scape cu asta?” John L. ridica din umeri si spuse : “Nu vad de ce nu!” Prietenul deveni foarte indignat: “Esti campionul mondial la categoria grea!” spuse furios.
“Nu-i nevoie sa fii atat de al naibii de politicos!”. La asta John L. replica “Campionul mondial la categoria grea isi poate permite sa fie politicos.”

Ceea ce avem nevoie pentru a fce tarile noastre mai “legate” social sunt mai multi oameni ce isi pot permite sa fie politicosi si, mai mult decat atat – buni, rabdatori, generosi, iertatori si toleranti, nu doar sa suporte oameni care sunt diferiti de ei insisi, dar sa faca un efort sa ii inteleaga , sa vada lumea prin ochii lor. Aceste virtuti sociale nu pot fi predate, doar spuse, discutate, impuse prin mita sau amenintare oamenilor. Ele vin dintr-un surplus , dintr-un prea-plin, dintr-o debordare a oamenilor care au destula iubire si respect pentru ei insisi si prin urmare mai au ceva si pentru ceilalti !

Metoda Academica Intarziata

Inventatorii acestei metode sunt Dr. Moore si sotia. Parerea lor este ca un copil sa studieze in fiecare zi de la cateva minute, la cateva ore, apoi sa faca un lucru cu mainile, cel putin tot atata timp cat a si studiat. Apoi cam in jur de o ora sa faca servicii in comunitatea/orasul unde sta. Chiar si acasa. Nu te ingrijora de teste, lucrari de control!! Indreapta-ti atentia catre interesele copiilor.

In formula lui Moore, daca esti iubitor, stii sa citesti, sa scrii sa numeri si sa vorbesti clar, esti maestrul invatator.

Fundatia lor a facut multe studii si dupa ce au studiat sentimentele, creierul, cunostintele copiilor, au ajuns la concluzia ca, copiii inainte de 8-10 ani nu au nevoie sa inceapa scoala. De aceea ei recomanda cititul, cantatul si jocul cu copiii din momentul de cand au fost nascuti.
Ei au observat ca incepand scoala mai tarziu, copiii nu au avut probleme cu vederea, au avut logica mai matura, in gandire mai avansati si interesul si creativitatea nu si-au lasat-o blocata de nimic.

Metoda Eclectica

Aceasta abordare este un fel de a combina mai multe metode. Poate sa fie facut un plan pentru ce ar trebui sa invete copilul pe anul respectiv si este flexibil cum se aduce la indeplinire.

De exemplu daca un parinte care urmeaza aceasta metoda crede ca elevul/copilul ar trebui sa invete despre anumite subiecte din istorie si copilul nu e un cititor avansat, parintele poate sa-i citeasca despre subiectul respectiv, poate imprumuta o caseta video care portretizeaza perioada istorica repectiva sau poate merge la o piesa de teatru unde se joaca o piesa din acea perioada.

Elevii "eclectici" isi iau informatiile educationale dintr-o gama variata de materiale. Imagineaza-ti un copil invatand geografie din brosurile care se gasesc la agentiile de voiaj, sau din harti!!

O familie eclectica crede in predarea de academice, dar nu foloseste numai manuale scolare, ci din orice poate sa gaseasca ceva de invatat si astfel sa faca educatia mult mai interesanta. Combina conservatorismul de predare a subiectelor academice impreuna cu libertatea de profita de avantajele pe care le gaseste peste tot in jur.

Daca ai trei seturi de vase descompletate si lingurile si furculitele sunt din seturi amestecate si pe langa asta iti si place acest amestec, probabil esti un eclectic!

Asa ca acum adauga si homeschooling-ul in amestec, si aventura de-abia incepe !!!!

Metoda Unschooling

Ideea aceasta i-a venit educatorului John Holt in jurul anului 1960. Teoria de baza a lui este ca, copiii sunt nascuti cu o curiozitate naturala de a invata si a explora lumea din imprejurul lor.

Astazi, multi parinti pot sa interpreteze "unschooling" ca insemnand "Nu fa nimic academic, doar daca copilul arata interes". Trecand de prima impresie, aceasta nu este o negatie completa a invataturilor academice. Daca copilul "vrea" sa studieze chimie, poti face asta toata ziua, netinand cont de nici un program sau orar. Studiind chimie, de exemplu, ar fi necesar sa stie sa citeasca in primul rand, sa stie sa scrie formulele, si asa dorind sa invete chimie, invata sa scrie si sa citeasca la un nivel destul de ridicat pentru a intelege si chimia.

Acesta ar putea fi un slogan al "unschooling"-ului: "Uita care este programa scolii; invata chimia" (sau orice altceva esti interesat).

Tu ai putea fi un parinte care faci "unschooling", daca il lasi pe copil sa faca matematica 6 ore pe zi, DACA ASA DORESTE EL/EA. Punctul principal este ca parintele sa urmeze in ce directie vrea copilul sa mearga cu invatatul.

Se poate practica aceasta metoda, creeand un cadru propriu de stimulare. Pe toate masutele din casa sa fie carti la alegere, familia sa petreaca timp citind impreuna. Poti sa iei aproape orice subiect care-l intereseaza pe copil si sa creezi un mediu care duce la o invatare naturala.

Ati putea asculta la toate formele de muzica, ati putea incerca sa invatati un nou instrument, sa faceti o mancare sau o prajitura impreuna. Se invata de asemenea si jucand jocuri, sah, scrabble, sau orice alte jocuri unde se poate invata matematica, scriere sau gandire logica.

Daca vrei sa aplici aceasta metoda, un element important este increderea! Ai incredere in copilul tau ca ar vrea sa mearga in directie buna de a-si insusi invataturile necesare. Daca copilul nu stie inca sa imparta la 14 sau 15, trebuie sa intelegi ca poate sa faca asta in timp.

La fel se intampla si cu scrisul. In multe cazuri, baietii dezvolta mai tarziu o aptitudine pentru scris. Sunt multi care incep pe la 10 ani. Parintele care abordeaza aceasta metoda, nu trebuie sa-l oblige sa scrie. E bine ca atunci cand se lucreaza la creearea unei povestioare si copilul inca nu stie sa scrie, parintele sa fie acel care scrie ce i se dicteaza. Creand o poveste cere gandire iar daca scrisul e greoi, devine frustrant. Parintele intelege ca, in timp, scrisul corect gramatical, ca sintaxa, o sa fie insusit de copil atunci cand si daca devine necesar.

Daca alegi aceasta metoda, trebuie sa ai incredere in tine ca ai ales aceasta metoda, ca tu, ca parinte ai creat un mediu propice pentru dezvoltarea copilului. Cel mai important este acela ca, copilul este independent si tare.

Multi parinti care aleg aceasta metoda cred ca ei isi cresc copiii ca ei sa mearga pe calea lor proprie, si destinul fiecaruia o sa se dezvaluie.

Mitul pasivitatii

Sunt multe argumentele care pot apare intr-o polemica pe marginea subiectului formei de educatie (i.e. scolit institutionalizat vs. scolit acasa). Unul pe care l-am intilnit relativ des este afirmatia --sustinuta de cei care prefera scolile asa cum sunt ele acuma-- cum ca, lasati "de capul lor" (adica fara o autoritate care sa le dicteze ce sa faca si ce nu) majoritatea copiilor vor alege sa faca nimic. Sau ceva foarte apropiat de nimic.

Exemplele invocate erau ceva de genul: "au sa joace fotbal din zori si pina-n seara", "au sa se uite 20 de ore/zi la filme cu pac-pac", "au sa stea numai la calculator, pe Internet". Cu alte cuvinte, se afirma cu tarie ca copiii nu vor arata nici un fel de interes pentru vreo activitate din care ar putea invata ceva, ci vor intra intr-o stare de pasivitate absoluta si perpetua ("coach potato" imi vine in minte). O astfel de "libertate" (i.e. aceea de a nu fi obligat sa mergi la scoala) ar duce inevitabil la crearea unor indivizi inadaptati social, incapabili sa-si cistige piinea de zi cu zi, o povara pentru "clasa muncitoare/ginditoare", ce ar trebui sa-i sustina prin plata unor taxe sporite.

Ei bine, mie unu' imi pare ca un astfel de argument e gresit din mai multe puncte de vedere.

Mai intii, pentru ca e ignorata in totalitate curiozitatea innascuta a copiilor. Copiii sunt curiosi si dornici sa afle cit mai multe despre lumea care-i inconjoara. Sunt activi si cauta sa inteleaga lumea in care traiesc. E o atitudine pe care o au inca de la nastere. (Bunaoara, ai vazut vreodata un prunc ce se opreste din plins in momentul cind aude un sunet nou? I-ai vazut privirea, iscoditoare, poate incarcata inca de lacrimi, ce pare sa intrebe: "Asta ce mai e?") Si e o atitudine care ramine cu ei cel putin atita timp cit inca nu au de a face cu o institutie creata sa-i invete.

In al doilea rind, chiar presupunind ca unii copii vor ajunge intr-o pasa pasiva, neinteresati de ceea ce se petrece in jurul lor, eu unu' nu cred ca asta poate sa devina o stare permanenta. Poate va tine o zi, doua, zece, da' pina la urma ceva o sa-l scoata din inertie, ceva sau cineva o sa-i re-aprinda interesul si pofta de viata. Dupa care, nu mai trebuie decit sa nu-i stam in cale, sa-l lasam sa evolueze inspre ceea ce interesul il poarta.

In sfirsit, faptul ca unii copii tind sa-si petreaca foarte mult timp facind o activitate oarecare (fotbal, televizor, Internet, stat la soare-n curtea casei) nu e o dovada ca respectivul copil e o cauza pierduta. In ce ma priveste, nu mi-as face asa mari probleme pentru ca stiu ca e ceva trecator, o "moda". Dupa o saptamina, o luna sau un an o sa-si gaseasca alt hobby, o sa-l consume altceva.

Sunt convins ca acumularea de cunostinte e ceva ce nu se intimpla liniar, ci in salturi, asa ca faptul ca la un moment dat un copil manifesta un interes imens pentru un domeniu sau altul l-as vedea mai degraba ca un lucru bun -- pentru ca ar invata o multime din ceea ce-l preocupa atunci; cind va trece la urmatoarea pasiune, o sa invete altceva, si tot asa.

Mai suspectez un lucru: daca este ceva pe planeta asta care poate transforma copiii in facatori-de-nimic, atunci in mod cert ceva-ul acela e scoala (si/sau parintii; dar acestia intr-o masura mai mica). Si asta pentru ca scoala e cea care se interpune in curiozitatea naturala a copiilor, este cea care vine si spune: "Nu conteaza ce te intereseaza pe tine acum; singurul lucru care conteaza este ceea ce am decis noi ca trebuie sa te intereseze." Cu asa o atitudine poti foarte usor sa distrugi ceea ce exista, in mod natural, in copii: curiozitatea.



[Idei publicate in original pe blogul personal al autorului.]

Ratarea pentru to(n)ti

Ratarea pentru to(n)ti

un articol aparut inEvZ la 15 Ianuarie 2007 de Dragos Bucurenci


Lucrul pe care mi-l aduc aminte cel mai bine din liceu este ca-mi doream cu tot dinadinsul sa se termine mai repede.

Nimic din ceea ce se intampla dincolo de poarta de la intrare nu parea sa aiba vreo legatura cu lumea reala. Din cosmarul care a durat patru ani mi-aduc aminte doar cinci chipuri luminoase. De la Daniela Oprescu, Valentin Stoica si Gabriel Sandoiu am invatat logica, rigoarea calculului matematic si gandirea algoritmica.
Sunt deprinderi pe care le folosesc zi de zi in managementul proiectelor. Alti doi profesori m-au ajutat sa-mi educ propriul gust in materie de literatura, iar daca astazi sunt infinit mai castigat decat 87a dintre conationalii mei, care nu citesc, le-o datorez Oharei Donovetski si lui Nicolae I. Nicolae. Toti acesti oameni, care si-au luat in serios meseria de educator, au facut-o in dispretul curriculei. Toate cunostintele si deprinderile care-mi sunt utile si astazi le-am invatat in ciuda sistemului si, de multe multe ori, in afara orelor de clasa.
Ceea ce face liceul romanesc cu mintea si sufletul adolescentilor este dezgustator. Nu stiu un alt cuvant care sa descrie mai bine mutilarea spiritului, la o varsta cand micul adult ar trebui sa-si dezvolte creativitatea, discernamantul si responsabilitatea. Sa asezi an de an doua sute de mii de tineri intr-o menghina care nu tine seama de interesele si pasiunile vreunuia, iata o opera demna de dr. Mengele!
La 14 ani, majoritatea adolescentilor sunt pasionati de muzica, de sport, de calatorii, de actorie, de calculatoare, de munte sau de filme. Nu de „matematica-fizica”, „chimie-biologie” sau „filologie-limbi clasice”. „Real” nu e numele unei pasiuni, e dimensiunea standard a unui pat al lui Procust care exista in stoc. Iar „uman” e dimensiunea cealalta.
Singurul lucru pe care liceul il cladeste cum trebuie este caracterul. Fara el, n-ai nicio sansa sa scapi cat de cat teafar. In fiecare an, pe portile liceului ies, randuri, randuri de ciungi, ologi si orbi. Din fericire, multe dintre aceste handicapuri sunt reversibile. Nu toate. Dar cei care reusesc sa si le depaseasca ajung sa faca filme de Cannes, sa conduca agentii internationale de publicitate, sa vanda americanilor tehnologii de sute de milioane de dolari, sa mute in Romania sediile diviziilor regionale de afaceri sau sa compuna melodii romanesti care fac inconjurul lumii.
De ani intregi aud ca avem un invatamant orientat spre performanta, iar nemultumirile grosului elevilor sunt expediate scurt in numele medaliilor obtinute la olimpiade. Sa ma ierte olimpicii internationali (daca citesc aceste randuri din America, Marea Britanie sau Canada), dar adevaratele varfuri ale societatii romanesti nu sunt ei. Intre varfurile de azi si rebuturile de ieri, din liceu, e o bijectie aproape perfecta.
Cel putin asa vad eu lucrurile in legatura cu liceul romanesc. Poate ca tu le vezi altfel. Dar indiferent cum stau cu adevarat lucrurile, poate ca e timpul sa discutam despre cum vrem sa arate tinerii profesionisti sau tinerii artisti de maine. Si despre cum pot fi ei ajutati sa nu se mai califice la locul de munca. Initiativa acestei dezbateri nu-mi apartine, dar ma bucur ca ea are, in sfarsit, loc.
Tinerii de la Asociatia Oricum au convins British Council si presedintia sa organizeze aceasta dezbatere la cel mai inalt nivel, in cadrul Youth Summit 2007. Pe www.youthsummit.ro, la sectiunea Blog, ai ocazia sa-ti spui parerea. Nu stiu care vor fi concluziile acestor discutii si nu stiu nici macar in linii mari incotro se vor indrepta ele. Dar stiu un lucru: ca nimeni nu va vorbi despre icoane. Pentru o dezbatere care-si propune sa schimbe cu adevarat lucrurile, e un inceput bun.

Sursa: http://www.evz.ro/article.php?artid=287820