23 de ani de homeschooling

Am citit aici aceasta impresionanta marturisire a unei mamici care a scolarizat acasa 4 copii.

O redau in engleza, din pacate nu am timp s-o traduc acum, dar n-as vrea sa se piarda :


"

Homeschooling is difficult but it is rewarding. I have the advantage of being able to look back and see the fruits of my labor. I have been homeschooling 23 years now. I am in the last semester of homeschooling. It has not been easy. It has been lonely at times. But I did not lose my focus on making sure that I educated my children better than the schools would have. They have worked hard. They have succeeded. My twins I homeschooled up to eighth grade. They entered the public school right into honors classes with no problem . They did wonderfully. The school had an excellent science program and that is why we enrolled them there. The younger two children I homeschooled all the way through high school.

My eldest daughter is a now 3rd year medical student with a B.S. in biochemistry. My second daughter now teaches in a private school- high school biology and math. She has a B.A. in genetics and a Masters from MIT in biology. My third daughter is a junior in college and my son will be going to college in the fall. He’s been accepted already at the school of his choice. All of the children are strong Christians. I am very proud of my children. Through hard work, determination, and God’s grace, they are good, kind, and intelligent adults. They have the skills to do whatever they choose to do.

Balance is indeed the key when it comes to education. I am probably more on the end of the spectrum that is “book” learning. I wanted to make sure that my children were truly educated and had ALL the tools needed for whatever they wanted to do in life. I wanted them to be able to function well in society. I wanted them to be able to communicate well - verbally and with writing. Critical thinking is absolutely necessary but do not ignore the 3 R’s. Reading, (w)riting, and (a)rithmetic.

We used primarily the Abeka curriculum. I found it to be the most well grounded in the basics and the most challenging. Along with Abeka, (after the book learnin’ for the day was done) the children played a variety of educational games. Some were computer games, some were not. The children watched very little, if any, television. We read aloud and individually. I read to them from day one. All of them have a love of reading. I can remember very fondly trips to the library. We would leave with arms full of books only to return a week later wanting more.

My children always loved science. We used every opportunity to discover something new. For many years, we ordered praying mantis egg sacs and “hatched” them. We would eventually release them in the garden to do what praying mantis do. Speaking of gardens, each child was responsible for growing a vegetable of their choice. They would plant it, tend to it, and harvest it. A few years we had an above ground swimming pool (4 ft deep). Apart from swimmng in it, the children would take water samples and look under the microscope at the protozoa. When summer came, we would catch cicadas and mark them with chalk and let them go. We’d chart how far they would travel. We’d do all sorts of things like this BUT we did not neglect our “book” work.

There were subjects that my children didn’t particular enjoy. Perhaps it was history for one or english for another. Yet we did the work regardless of their desire or interest because it was important to me that they have a well rounded education. In the real world, we don’t get to just work doing what we enjoy. We work because we need to. No one will keep a job very long if they only work when they feel like it. My husband and I encouraged them to have a good work ethic. Get the work done and then play.

All four of the children had real jobs as soon as they were able to (the age is 14 in our state). They all worked all the way through high school. All of the children did volunteer work as well. Many days, they didn’t necessarily feel like going to work but they did anyway because they knew that they had to be responsible and honor their commitments.

My husband and I encouraged them in the Fine Arts. All four children took piano lessons for many years. They would practice daily for a set amount of time (usually at least 30 - 45 minutes) not because they wanted to practice that long but because that is what it takes to truly play well. Creative writing was also something they all participated in and enjoyed. The children and I were involved in Young Authors’ Club for 12 + years. I hosted one at my house once a month for almost 10 years. We have such fond memories of those days.

Although the state we live in has few homeschooling requirements, I made sure that I dilligently kept attendance records and portfolios of their work. I had no problem having them tested because I was confident that they were learning what they needed to learn. All three girls graduated with an accredited high school diploma. My son will receive his accredited high school diploma at the end of this semester. It was important to me that they met the state’s education requirements and then some. I felt that if I took on the responisbility of educating my children then I’d better do a better job than the state would.

Yes, it was very difficult at times. I sacrificed a lot but I would do it all over again. The proof is in the pudding. I can honestly say that my children are prepared to enter college/the work force with the skills that they will need and then some. And isn’t that what homeschooling is all about?

If you are a homeschooling mom and I can help in any way, be it advice, encouragement, or prayer, please leave me a comment with your blog and email address and I will contact you."

sursa : http://www.simplyheartandhome.com/

Irina

Scoala publica – Industria fara sens

Scoala publica – Industria fara sens
un articol de Ned Vare

“Copiii nu au nevoie sa fie fortati sa invete. Ei stiu sa o faca si sunt buni la asta.” -- John Holt, How Children Learn

In cartea sa, Insult to Intelligence, Frank Smith, spune, “Cea mai mare problema pentru creier nu este invatarea ci uitarea. Indiferent cat de mult ne straduim, nu putem in mod deliberat sa uitam ceva ce am invatat. Este cu adevarat catrastofic cand invatam ca nu putem invata”

Una dintre cele mai puternice idei pe care scoala o preda copiilor este : “ Nu stii cum sa inveti!” In ciuda faptului ca mintile, creierele copiilor sunt instrumente de invatat impecabile, scolile intotdeauna pretind ca “esecul” este un fel de boala, sau mai rau “un comportament rau”. Dizabilitatile reale sau imaginare au etichete clinice ca “dislexie”, “ADHD”, etc pentru a crea impresia ca anormalitati fizice sunt implicate. Si in final, in ce se asteapta scolile sa aiba copiii “succes”? Clasele ii angajeaza pe copii in tot felul de lucruri plictisitoare, care consuma mult timp, de multe ori stresnte si fara sens, intre timp recompensandu-i sau pedepsindu-i prin note, medii si evaluari.

Scolile fac oamenii dependenti si usor de controlat – caracteristici care sunt exact opusul educatiei. Odata ce atitudinea dependenta privind invatarea este absorbita prin experienta scoalara (incluzand, pentru unii, si medicamente*), poate dura o viata, distrugand dezvoltarea autonoma sau, cum spunea un veteran japonez, profesorul Yoshio Kuryu, “contribuind la suicidul mental al elevului – sfarsitul gandirii, inchiderea” Totusi, in aceste circumstante alienante, in cazul in care un copil nu se conformeaza unui standard arbitrar, sau daca interesele sale nu sunt integrate de sistem si nu invata un anume lucru, “problema” este intotdeauna asupra copilului, el este blamat, niciodata scoala.

Cheia invataturii este interesul, nu “motivatia” indusa de scoala. Nu a existat niciodata o legatura intre scoala si ceea ce toti copiii ar fi interesati sa invete. Dar atunci cand copiii sunt neatenti sau par dezinteresati sau nervosi, scoala si-a facut o rutina dina decide ca e ceva in neregula cu creierul copilului, chiar daca nu exista nici o dovada a acestui fapt.

Putem evita ceva din toata nebunia de mai sus? Poate. Smith a scris un set de conditii care trebuie indeplinite pentru a evita insusirea lectiei : “Eu nu pot sa invat!”, sa fie absorbita de copii. El a scris urmatorul Manifest al celor care invata:

1. Creierul invata continuu. Invatam exact ceea ce este demonstrat de cei din jurul nostru. Scolile trebuie sa se opreasca de la a mai preda folosind repetitii fara sens, “activitati” si teste.

2. Invatatura nu necesita coercitie sau recompense irelevante. Esuam in a invata doar daca suntem plictisiti, confuzi sau am fost convinsi ca invatarea este un lucru dificil. Scolile trebuie sa fie locuri in care invatatul sa aiba loc in mod natural – din dorinta de a o face, nu prin forta.

3. Invatarea trebuie sa aiba semnificatie. Scolile trebuie sa se schimbe, nu sa incerce sa ne schimbe pe noi, pentru a se asigura ca intelegem ceea ce se asteapta sa invatam.


4. Invatarea este accidentala. Invatam in timp ce facem lucruri pe care le consideram folositoare si interesante. Scolile trebuie sa se opresca in a mai construi medii in care nu ne putem angaja in activitati practice.


5. Invatarea este colaborativa. Invatam devenind discipoli ai unor oameni care practica ceea ce predau.


6. Consecintele invataturii valoroase sunt evidente [Folosim ceea ce am invatat]. Scolile, profesorii si parintii nu ar trebui sa se bazeze pe note sau rezultate la evaluari pentru a descoperi ce am invatat.

7. Invatarea implica intotdeauna sentimente. Ne amintim cum ne-am simtit cand am invatat sau am esuat in a invata. Scolile nu ar trebui sa trateze copiii ca pe niste masini.

8. Invatarea nu trebuie sa fie amenintata de riscuri. Daca suntem amenintati de ea, atunci ea ne va ameninta intotdeauna. Scolile trebuie sa recunoasca faptul ca testarea continua [si multe alte practici ale sale] reprezinta o hartuire intelectuala.

Lectia listei lui Smith este ca scolile nu sunt deloc cele mai potrivite locuri pentru a invata, in special scolile publice. Ele violeaza toate ideile de mai sus, cu fiecare copil tot timpul. Cartea lui Smith descrie ce se intampla intr-o scoala tipica si rezuma totul perfect intr-un capitol numit “Industria fara sens”.

Nu e deloc surprinzator ca din ce in ce mai multi oameni aleg scoli alternative sau educatia inafara scolilor, pentru a putea sari peste “lectia” care le spune ca nu pot invata.

Ned Vare este un fost profesor al unei scoli private, om de afacei, scriitor;articolele cale apar on line www.borntoexplore.org; este un aparator al unschoolingului.

Nota : acest articol este tradus si postat aici cu permisiunea si sustinerea autorului.

Teoria educationala (falsa) a statului

Teoria educationala (falsa) a statului
un articol de Ned Vare

(Nota: acest articol a fost scris initial de un prieten, Bruce Thomas. Am facut mici modificari si adaugiri cu permisiunea sa.)

“Scolile noastre nu ar trebui sa ramana locuri unde imensul potential al creierului omenesc este in permanenta erodat si posibil distrus” – Frank Smith, Insult to Intelligence

Aproape oricine pare sa fie de acord ca sistemul scolilor publice face o treaba foarte proasta cu costuri foarte mari. Asta este o problema foarte mare pentru tara nostra si viitorul de succes al societatii nostre depinde de rezolvarea ei. Foarte multi oameni, sunt deasemenea de acord ca sistemul se foloseste de orice scuza pentru a-si acoperi incompetenta, in loc sa-si examineze propriile actiuni, credinte si teorii.
De fapt, daca intrebam orice departament ministerial sau inspectorat despre teoria lor educationala, nu vom putea afla prea multe despre ea. Prin urmare, pentru a descoperi principiile cu care opereaza scolile publice, va trebui sa examinam ce fac exact si sa presupunem ca sctiunile lor isi au fundamentele intr-un set de credinte care, combinate, vor rezuma Teoria Educationala a Statului. Aici sunt respectivele credinte:

1. Copiii trebuie fortati sa invete
2. Invatarea necesita predare
3. Scolile sunt locul principal pentru invatare
4. Invatarea necesita recompense si pedepse
5. Copiii trebuie segregati pe varste

Sunteti de acord cu teoria pana acum? Mai incercati cateva:

6. Cunostintele si abilitatile pot fi invatate inafara contextului lor
7. Munca elevilor trebuie continuu evaluata si notata de altii
8. Cunostintele trebuie divizate in subiecte, studiate in capitole, totul intr-o succesiune liniara.
9. Dureaza 12 ani pentru a invata cunostintele si abilitatile necesare.

Credeti ceva de aici? Ce se intampla de fapt? Mai multe:

10. Educatia incepe si se termina cand copilul intra si respectiv paraseste scoala.
11. Autoritatile centrale trebuie sa decida ce au nevoie sa stie copiii si cand
12. Uniformitatea este scopul educatiei

Este aceasta teorie valida? In lumina tuturor celor stiute despre cum invata oamenii, fiecare dintre aceste “principii” este partial sau in totalitate gresit. Prin urmare, Teoria Educationala a Statului - baza pentru scolile publice – este in totalitate gresita.

Daca asta nu e destul de rau, sistemul de invatamant are si o atitudine superioara. Ganditi-va: Nici profesorii, nici elevii nu sunt investiti cu incredere a de a lua decizii importante despre viata lor in scoala; legislativul, sindicatele si administratiile scolare iau aceste decizii. Alta parte a acestui complex de superioritate al sistemului este ca el nu are incredere nici in parinti si de multe ori ii trateaza insultator, desi chiar si cei mai multi experti in educatie considera parintii ca avand cea mai importanta influenta asupra copiilor.Rezumand, vedem cum scolile opereaza cu o teorie gresita si cu o atitudine distructiva.

Si care este rezultatul celor de mai sus? Astazi, dupa ce isi petrec din ce in ce mai multi ani in scoli consumand sume din ce in ce mai mari din buzunarele contribuabililor, prea multi copii au mai putine cunostinte si abilitati decat oricand. Intre timp, conform lui John K. Williams, profesor si scriitor: “ Un adevarat imperiu imens s-a intins, condus de o preotime de birocrati, administratori, creatori de curricule si personal auxiliar. Ei si nu copiii sunt beneficiarii scolarizarii obligatorii, controlate de catre stat.”

In timp ce unii profesori chiar se straduiesc si muncesc impotriva teoriei oficiale pentru a crea un mediu propice invatarii, sistemul sustine profesorii care actioneaza ca emisari voluntari ai teoriei sale. El deghizeaza ba chiar recompenseaza incompetenta, indiferenta si lipsa de onestitate..

In ciuda teoriei si a obiceiurilor proaste, auzim adesea: “Daca scolile sunt atat de proaste, cum se face ca majoritatea copiilor par in regula? “ De fapt, adevarul este ca milioane de copii nu sunt in regula. Bruce Thomas, de la Children’s Learning Project, din Chicago, afirma: “Una dintre cele mai deranjante trasaturi ale sistemului este ca face mult mai putin pentru aceia care au cea mai mare nevoie”

Copiii invata ce li se preda. In locul unor cunostinte si abilitati folositoare, astazi li se preda ceea Benjamin Bloom numeste un curriculum latent de docilitate, competitie, conformitate si lipsa de onestitate intr-o izolare pustie fata de lumea reala. Thomas adauga, “ Elevii sunt repartizati in rolul de ucenici in cultura negativa a scolii. Ei slujesc mai degraba ceea ce fac adultii decat ceea ce spun; si invata repede si temeinic”. Copiii sufera consecintele unui sistem care nu este numai total inadecvat dar si daunator.


Ned Vare este un fost profesor al unei scoli private, om de afacei, scriitor;articolele cale apar on line www.borntoexplore.org; este un aparator al unschoolingului.

Nota : acest articol este tradus si postat aici cu permisiunea si sustinerea autorului.

In Anglia, educatia e obligatorie, scoala nu

Cu citeva zile-n urma, pe 29 noiembrie, Departamentul pentru Copii, Scoli si Familii a guvernului britanic a publicat un ghid destinat sa ajute autoritatile locale atunci cind interactioneaza cu familii care au decis sa-si educe copiii acasa. Documentul este ceea ce a rezultat in urma consultarii publice a celor interesati de acest subiect -- o initiativa lansata de departamentul pomenit.

Plecindu-se de la dreptul fundamental al copilului la educatie, ghidul ofera anumite sugestii cu privire la modul de interactiune dintre parinti si autoritati, astfel incit copilul sa aiba o cit mai buna sansa de a face uz de dreptul sau (acela de a fi educat).

In fapt, atit parintii cit si autoritatile au anumite drepturi si obligatii vizavi de copil. Ambii au obligatia de a se asigura ca copilul primeste o educatie adecvata comunitatii din care face parte. Parintii au dreptul de a alege care forma de educatie o considera mai potrivita pentru copiii lor. In virtutea obligatiei de a se asigura ca copilul primeste o educatie adecvata, autoritatile au dreptul de a interveni atunci cind se pare ca parintii nu asigura o educatie adecvata.

Definitiile nefiind riguroase (Ce e educatie adecvata? In ce conditii se impune o interventie?) se poate ajunge la interpretari diferite si sicane intre parinti si autoritati, in incercarea fiecaruia de a se supune obligatiilor si de a face uz de drepturile care le revin. Ghidul publicat recent nu face decit sa caute a preintimpina aceste situatii conflictuale.

Ce m-a frapat in timpul lecturii este modul in care guvernul britanic recunoaste drepturile parintilor. In fapt, sectiunea care trece in revista legile privitoare la educatia la domiciliu incepe asa:

The responsibility for a child’s education rests with their parents. In England, education is compulsory, but school is not.

Pe romaneste spus:

Responsabilitatea educarii copilului revine parintilor. In Anglia, educatia e obligatorie, scoala nu.

(Traducerea imi apartine; sublinierea nu.)

In plus, tot timpul cind o autoritate face un raport sau o notificare cu privire la un copil, se recomanda ca o copie a acestora sa fie trimisa parintilor, astfel incit acestia sa fie la curent cu modul in care sunt priviti de autoritati si sa poata lua masuri daca le considera necesare.

Nu indraznesc sa-ncerc o paralela cu situatia din Romania; o las in seama altora, care cunosc mai bine situatia. M-am gindit insa putin la parintii care-si trimit copiii la scoala. Cei mai multi probabil ca ar continua sa o faca, chiar daca legea le-ar permite si alte aranjamente. (La urma-urmei, asa se-ntimpla in tarile in care scolitul acasa este perfect legal.) Si totusi: acesti parinti, oare nu s-ar simti mai stapini pe destinul copiilor lor daca ar stii ca au luat acesta decizie dintr-o pozitie de autoritate (asa au vrut ei), si nu dintr-una de subordonare (asa le-a dictat Statul)?

Cum as raspunde eu la intrebare, stiu. Dar m-ar interesa mai mult raspunsul altora.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 5

5. Daca iti educi copiii acasa, nu ii lipsesti de viata sociala valoroasa din scoala?

Daca nu ar exista nici un alt motiv pentru a tine copiii inafara scolii, viata sociala ar fi un motiv suficient. In majoritatea scolilor in care am invatat, pe care le-am vizitat sau despre care mi s-a povestit, viata sociala a copiilor este plina de rautati, competitionala, excusivista, centrata pe statusuri, snoaba, plina de discutii despre cine a fost la a nu stiu cui petrecere, cine ce a primit de Craciun, cine a capatat mai multe biletele de sfantul Valentin, cine vorbeste cu cine si ce si cine nu …si asa mai departe. Inca din primul an de scoala, clasele de divizeaza in lideri (copii energici si de cele mai multe ori absolut pe merit cei mai populari), gasca lor de adepti si “altii” , cei care sunt exclusi deliberat din aceste grupuri.

Imi amintesc ca sora mea imi spunea despre unul dintre copiii ei, o fetita atunci in varsta de 5 ani, ca nu isi aduce aminte sa o fi vazut vreodata facand ceva cu adevarat rautacios sau prostesc pana cand nu s-a dus la scoala – apropo, o scoala buna dintr-un mic orasel foarte dragut .

[…]

Unul dintre cititorii nostri ne-a scris o foarte clara descriere a unei zi tipice la gradinita:

Mama mi-a povestit ca dupa prima zi de gradinita i-am spus ca nu mai vreau sa merg pentru ca deja stiu totul. O mare aroganta? Nu chiar. Stiam cum sa tac, cum sa ascult povesti si cum sa cant. Vroiam sa invat despre lumea adultilor, dar eram restrictionat la lumea pe care adultii cred ca o vor copiii. Entuziasmul meu dinainte de a incepe scoala a murit prematur.

Rusinea a fost una dintre primele lectii pe care le-am invatat. In primul an mi s-a spus sa colorez un desen care reprezenta o amam cu fiica ei lucrand in bucatarie. Mi-a venit ideea ca daca o voi colora doar in galben o sa fie foarte interesanta si diferita de celelalte. Cand i-am inmanat-o educatoarei ma asteptam sa fie multumita , daca nu chiar incantata. In loc de asta, ea s-a uitat la mine cu o privire severa un timp ce mi s-a parut foarte indelungat si care m-a facut sa simt cea mai adanca rusine si dispret fata de mine insumi … aveam 6 ani.

Din moment ce spontaneitatea era periculoasa – era in contradictie cu ideile invatatoarei despre cum ar trebui sa se comporte un copil – minciuna s-a dovedit o lectie de supravietuire. Tot in primul an, am fost trimisi intr-o clasa sa lucram ceva fara a fi supervizati. Am folosit aceasta oportunitate pentru a lua o papusa de plastic si a-i infinda capul intr-un WC de plastic ce se afla intr-una dintre casele de papusi. Nimeni nu era sigur cine a facut-o dar tuturor li s-a parut o imagine foarte amuzanta – exceptie facand invatatoarea. Era rosie de furie (era calugarita si scolile catolice pentru clasa muncitoare nu erau cele mai umane institutii la inceputul anilor ’60) si mi-a fost teama ca o sa ma bata. Cand suspiciunea ei s-a abatut chiar asupra mea, am mintit cu multa convingere si succes. Cel putin pentru mine pentru ca ea a blamat un alt baiat pentru incident. Imi doresc sa fi spus: “Da, eu am facut-o! Si ce daca??” Dar imi era frica…

[…]

O profesoara scrie:

Vinerea trecuta, am citit GWS (revista Growing without school - n.t.) si am fost intrigata de ea, ca de obicei. Sunt interesata in special de aspectele “vietii sociale” din scoli si de cauzele degradarii ei. Azi dimineata mi-am intrebat elevii “Simtiti ca in scoala noastra, copiii sunt draguti si buni unii cu altii?”

Din 22 de copii, doar doi au spus ca au simtit bunatate si restul considera ca majoritatea copiilor sunt rautaciosi, inventeaza porecle, ranesc sentimentele altora etc. Sincer am fost uimita. Intotdeauna mi s-a parut ca scoala noastra este un loc foarte prietenos.

Cand remarc fata de altii ca viata sociala din majoritatea scolilor este plina de rautati, centrata pe statusuri, competitionala si snoaba, sunt intotdeauna socat de raspunsurile lor. Nici macar o singura persoana nu ma contrazice, nimeni nu-mi spune ca in scoala ar fi un loc plin de bunatate, generos, unde exista sustinere, democratic, prietenos, iubitor si bun pentru copii. Nu, cu nici o exceptie, cand condamn viata sociala din scoli, oamenii imi spun : “ Dar in felul asta copiii se intalnesc cu Viata Reala.”

Gastile in care ii impingem pe copiii nostri o gramada de alte puternice efecte care le fac rau. Din cand in cand, in vreun metrou sau alt loc public vad tineri , poate de 12-13 ani sau chiar de 10 ani, fumand. Este o imagine comica si demna de mila. Este deasemenea si un calvar. Fumul este oribil la gust. Copiii au papilele gustative sensibile, poate fumul este chiar mai scrbos pentru ei decat pentru adultii nefumatori. Trebuie sa se straduiasca sa nu se inece, sa nu tuseasca, poate chiar sa nu li se faca rau. De ce o fac? Pentru ca “toti ceilalti copii” o fac sau o vor face curand si ei trebuie sa fie inaintea lor, sa in orice caz nu in urma lor. Pe scurt, a vrea sa sa fumeze, sau a simti ca trebuie sa fumeze fie ca o doreste, fie ca nu, este unul dintre beneficiile vietii sociale scoalre despre care vorbesc oamenii.
(Exact acelasi mecanism functioneaza si in ceea ce priveste drogurile!.– N.t.)

Imi pare rau pentru toti copiii care cred ca trebuie sa fumeze si mai rau pentru parintii nefumatori care si-a dori cu disperare sa-i convinga sa nu o faca. In cazul in care copiii au trait in gasca destul de mult incat sa fie inrobiti de ea, dependenti de ea, atunci vor fuma si vor face toate celelalte lucruri pe care gasca le face. Daca mama si tata se agita prea tare, vor minti despre asta si o vor face in continuare. Dovezile sunt clare. In anumite grupuri de varsta, mai putini oameni fumeaza. Dar mai multi copii fumeaza an de an, de la varste din ce in ce mai mici.

[…]

Bineinteles, copiii care isi petrec aproape tot timpul in grupuri de copii de aceeasi varsta , scosi afara din societatea mult prea ocupata cu munci si griji "serioase", avand aproape nici un contact cu un adult exceptand supraveghetori, vor ajunge sa creada ca “ceea ce fac toti copiii” este in regula, ba mai mult, singurele lucruri “de facut”.

Socializarea

Dar cum vor invata sa socializeze?

Un articol de Laura Osborne


Introducere

Dar cum vor invata sa socializeze?
Aceasta este poate cea mai obisnuita intrebare care li se pune celor ce aleg sa isi educe copiii acasa. Socializarea este procesul prin care tinerii dintr-o anumita cultura invata regulile, cutumele, traditiile si tipurile de interactiuni acceptabile ale societatii in care traiesc. Indiferent daca sunt la scoala sau acasa, copiii vor socializa. Prin urmare intrebarea care se pune este de fapt : care este cel mai bun agent al socializarii? Realizand ca in momentul in care un elev absolva liceul nu va mai fi niciodata inchis intr-un mediu cu persoane de exact aceeasi varsta, cineva poat3e sa-si puna intrebari privind rorul scolii in privinta socializarii. Dar detractorii intreaba, copilul educat acasa are aceleasi abilitati de comunicare interpersonala ca si cei de varsta lui din institutii? Haideti sa vedem studiile academice in aceaasta privinta :

Cercetari in privinta HS

Ceea ce urmeaza este o compilatie de rezultate publicate ale cercetarilor care demonstreaza eficienta homeschooling-ului in rolul sau de agent de socializare.

(1) John Wesley Taylor (1987) Self Concept in Home Schooling Children. Andrews University. Dissertation Abstracts International, 47, 2809A [ERIC Digest 372460] Folosind unul dintre cele mai bine validate teste care masoara constientizarea sinelui, Taylor a testat la intamplare 45.000 de copii educati acasa afland ca jumatate dintre acestia se aflau in ultimele 10 procente superioare sau peste si 47% se clasau peste medie, in comparatie cu cei de varsta lor institutionalizati. El conchide: “ Din moment ce constientizarea sinelui este considerata elementara pentru dinamica unei socializari pozitive, asta rspunde foarte clar scepticismului foarte des auzit care sugereaza ca cei educatia acasa sunt inferiori in privinta socializarii”

(2) Julie Webb (1989) The Outcomes of Home-based Education: Employment and Other Issues. Educational Review; Volume 41, Number 2, pages 121-33. Rezumat: Examineaza aspecte ale vietii adultilor care au fost total sau partial educati acasa. Gaseste ca toti cei care au incercat sa urmeze universitati au facut-o cu succes, ca nu exista nici o dovada ca s-ar fi lovit de prejudecati la angajare si ca abilitatea de a socializa a celor care au fost educati acasa a fost de cele mai multe ori superioara celor de aceeasi varsta ce fusesera educati in scoli.

(3) Lee Stough (1992) Social and Emotional Status of Home Schooled Children and Conventionally Schooled Children in West Virginia. University of West Virginia. [ERIC Digest 3722460] Stough, cercetand in special socializarea, a comparat 30 de familii de homeschoolers cu 32 de familii conventionale ai caror copii erau educati in scoli, toate avand copii intre 7-14 ani. Conform rezultatelor, copiii educati acasa “au capatat abilitatile, cunoasterea si atitudinile necesare pentru a functiona in societate…la o rata similara celor educati in scoli. Cercetatorul nu a gasit o diferenta semnificativa in privinta constiintei de sine.

(4) Larry Edward Shyers (1992) Comparison of Social Adjustment Between Home and Traditionally Schooled Students. University of Florida. Dissertations Abstracts International, Volume 53, Number 12. Dr. Shyers a comparat 70 de copii educati acasa cu 70 de copii educati in scoli, ambele grupuri avand intre 8-10 ani. Cercetarea a aratat ca cei educati acasa au fost gasiti ca avand “ cu mult mai putine probleme de comportament”. Cei educati in scoli erau mult mai agresivi, galagiosi si competitivi. Cei educati acasa aveau tendinta de a vorbi calm, de a se juca foarte bine in grupuri, de a lua initiativa si a invita si pe altii sa se joace. Concluzia lui Shyers conclusion a fost ca “ rezultatele par sa ne arate ca dezvoltarea sociala a unui copil depinde mai mult de contactul cu adultii si mult mai putin de cel cu alti copii, asa cum s-a crezut pana in prezent.”

(5) Thomas C. Smedley (1992) Socialization of Home Schooled Children--A Communication Approach. Radford University; Radford, Virginia. Rezumat: Aceasta lucrare investigheaza presupunerea foarte raspandita ca educatia institutionalizata “socializeaza” copiii. Subiectii au fost 33 de copii de varsta scolara,egal distribuiti demografic, 13 dintre ei scolarizati si 20 educati acasa. S-au folosit Vineland Adaptive Behavior Scales pentru a evalua abilitatile de comunicare, de socializare si cele de adaptare la viata de zi cu zi ale subiectilor. Aceste rezultate, combinate intr-un compozit de comportament de adaptare, arata gradul general de maturitate al fiecarui subiect. Dupa ce aceste date au fost procesate folosind Programul Statistic pentru Stiinte Sociale (SPSS), acestea au indicat ca cei educati acasa erau in mod semnificativ mai bine socializati si cu un grad de maturitate mai mare decat cei din scoli. Implicatia imediat urmatoare este ca familiile celor care isi educa copiii acasa satisfac in mod adecvat nevoile de socializare. Urmatoarea implicatie este ca cel mai probabil este nevoie sa reexaminam bazele procesului de socializare pe care le presupuneam.

(6) Judith A. Schickendanz (1995) Family Socialization and Academic Achievement. Journal of Education, vol 177, n1, p17-38. Rezumat: Argumenteaza ca, in timp ce eforturile profesorilor si ale scolii pot fi importante, conditiile dinafara scolii sunt de fapt decisive in privinta cresterii substantiale a realizarilor academice.

(7) Jeffrey J. Arnett (1995) Broad and Narrow Socialization: The Family in the Context of a Cultural Theory. Journal of Marriage and the Family, v57, n3, p617-28. Rezumat: Descrie teoria socializarii extinse si inguste, cu accent pe plasarea socializarii familiale in contextul ei cultural. In culturile cracterizate de o socializare larga, socializarea este destinata sa promoveze independenta, individualimul si libera exprimare. In cele cu o socializare ingusta, se incurajeaza obedienta si conformitatea.

[Nota autorului: Puteti identifica ce tipuri dintre aceste culturi se aseamana mai mult cu experienta educatiei acasa si care descriu insititutionalizarea?]

Socializarea institutionalizata


Teoria conform carei scola este singurul agent al socializarii acceptabil este clar contrazisa de studiile academice citate. Cu toate acestea, pentru ca scoala este agentul principal al socializarii pentru majoritate, cei ce isi educa copiii acasa sunt presati sa reconsidere pozitia. O examinare mai atenta a naturii institutionale a scolilor ne va conduce la concluia ca scoala este un agent al socializarii. Dar este el atat de pozitiv si plin de beneficii pe cat pretind sustinatorii lui?

In monografia sociologica Situating Children’s Social Competence de Ian Hutchby si Jo Moran Ellis, autorii examineaa exact aceasta problema. Ei citeaza observatiile cercetarilor lui Mayall (1994) care corespund indeaproape altor concluzii, in special faimoaselor concluzii ale sociologului E. Goffman (1961) referitoare la “institutiile totale”. Goffman defineste institutiile totale “in termenii controlului total al organizarii existentei institutionalizatilor (inmates)” Functioneaza aceste analogii pentru scolarizarea traditionala?
Ganditi-va. Daca a cere permisiunea pentru bea, pentru a te ridica in picioare, pentru a vorbi, pentru a merge la toaleta nu inseamna “control total”, atunci ce inseamna? Adaugati la asta uniformele, timpul alocat pentru a sta jos si a studia, pauzele de recreere supervizate in curtea institutiei si aveti toate caracteisticile altor institutii totale (i.e. inchisoare, azil, unitate militara, manastire). Mayall afirma ca scoala este “un sistem complet si inchis unde scopurile si practicile sunt unite si unde activitatile profesorilor sunt limitate la a se concentra pe predare si dresarea copiilor”.

Huchby si Moran-Ellis scot in evidenta si ideea ca in cadrul unei institutii, participantii ce urmeaza regulile institutiei sunt considerati bine integrati , pe cand cei incapabili de a se conforma sunt considerati “aducatori de necazuri”. Cat priveste staff-ul institutiei, sarcina lor este de a modela “pe cei institutionalizati (inmates) catre un obiectiv social acceptat”.
Cu toate acestea, chiar si cei mai docili copii scolarizati, ca toti ceilalti oameni institutionalizati, vor dezvolta o serie de strategii care poarta denumirea specifica de “cunoastere institutionala”, cu alte cuvinte cunoasterea modurilor in care pot evita, fenta o parte dintre structurile de control. In prezenta profesorilor ei se arata docili, dar odata ce acestia s-au indepartat, ei “dezvolta propriile proceduri”.

Notati ca acest eseu nu este o plangere defensiva din partea unor homeschooleri.

Aceste studii fac parte din literatura sociologica publicata de profesori universitari, a caror profesie este studierea in profunzime a problemelor pertinente. Mai exista dovezi de examinat. Din nou, aceste concluzii nu sunt produse de comunitatea HS, ci de aceia care tind sa fie sceptici in privinta ideii ca HS aduce destule ocazii de socializare acceptabila.

In revista pentru educatori profesionisti Adolescence (Fall 1999), David Wren examineaza mediul scolar in articolul sau “Cultura scolii – Explorand programa ascunsa”. El sustine : “Educatorii deseori trec cu vederea cultura scolii. Acest articol incurajeaza profesorii si directorii de scoli sa caute sa aiba o imagine completa a mediului scolar, explorand programa ascunsa sau implicita. Directorii trebuie sa devina mai buni cunoscatori ai puternicei influente a climatului si culturii pe care le creeaza institutionalizarea.” El atinge si procesul socializarii, spunand ca “ toti elevii trebuie sa isi internalizeze un program specific al normelor sociale”.
Autorul cartii “Docilitatea sau da-i profesorului ceea ce doreste” (Journal of Social Issues, 11, 1955), J. Henry, este citat in sumar “ Prin urmare, interactiunile profesorilor si ale directorilor de scoli cu elevii formeaza titudini si idealuri “. Acesta este socializarea.

Wren merge mai departe expunand anumite cercetari care investigheaza efectele pozitice ale socializarii scolare. Acestea constau in studii ale scolilor de These consist of studies Quakers and Mennoniti, care transmit nu numai cunostinte academice dar si credinte si implicare in comunitate. Wren spune: “In termenii efectelor negative, programa nevazuta, poate de asemenea sa produca sovaiala elevilor de a-si provoca profesorii pe teme educationale” Aceasta agenda implicita este responsabila si pentru problemele elevilor ce nu se pot conforma rutinelor rigide, cat si pentru promovarea inegalitatilor de gen (de sex) in privinta timpului si atentiei acordate de profesori.

Concluzie

Deci, ne intoarcem acum la intrebarea initiala: Dar cum vor socializa?
Socializarea se produce in orice cultura. Tinerii invata cum sa se comporte in cadrul acelei culturi. Intrebarea de fapt este : cum invata sa socializeze? Prin imersionarea lor intr-un mediu inchis, institutional in cadrul unei sub-culturi a “cunoasterii institutionale”? Sau in acelasi cadru in care cineva se asteapta sa functioneze ca adult?

Cei care fac HS functioneaza in lumea reala zi de zi. Interactiunile din cadrul comunitatii, in timp ce merg la cumparaturi, studiaza, fac voluntariat, muncesc sau se desfasoara sunt gentii legitimi ai socializarii.
Da, si copiii educati acasa cat si cei institutionalizati primesc “socializare”. Ambele foruri sunt valide. Singura diferenta, asa cum reiese ea din cecetari si evidenta, este calitatea acestui proces.

O conversatie din viitor

O conversatie din viitor

Doua mame se intalnesc intr-un parc unde copiii lor se dau in leagan si se joaca cu mingea. Femeile stau pe aceesi banca uitandu-se la copii. La un moment dat incep sa vorbeasca…

M1: Buna, eu sunt Maggie. Copiii mei sunt cei trei in tricouri rosii – ma ajuta sa-i urmaresc mai bine.

M2: (Zambeste) Eu sunt Terri. Ai mei sunt cei in tricou galben si tricou roz. Vii des aici?

M1: In general de doua-trei ori pe saptamana, dupa ce mergem la biblioteca.

M2: Wow. Cum de va gasiti timp si pentru asta?

M1: Noi facem homeschooling, asa ca asta face parte din rutina obisnuita a zilei, de cele mai multe ori.

M2: Unii dintre vecinii mei fac homeschooling, dar eu mi-am dat copiii la scoala publica.

M1: Si cum te descurci?

M2: Nu e usor. Merg la toate sedintele cu parintii, lucrez cu copiii zilnic dupa orele de scoala si incerc sa fiu cat mai implicata.

M1: Bine dar cum socializeaza? Nu ti-e teama ca fiind prinsi toata ziua numai cu copii de varsta lor, nu au niciodata oportunitatea de a avea relatii naturale?

M2: Ei, ba da. Dar ma straduiesc sa creez un echilibru aici. Au cativa prieteni care sunt educati acasa si isi viziteaza bunicii aproape lunar.

M1: Pari o mama foarte dedicata. Dar nu iti e teama de toate oportunitatile pe care le pierd? Vreau sa spun, sunt atat de izolati de viata reala – cum vor stii cum este lumea – ce fac oamenii pentru a-si castiga existenta – cum sa te intelegi cu diferite feluri de oameni?

M2: A, am discutat sta la sedintele cu parintii si am deschis un program prin care aducem oameni reali dinafara scolii, in clase. Luna trecuta am avut un politist si un doctor care au venit si au vorbit in fata clasei. Luna viitoare avem o doamna din Japonia si un domn din Kenya care vin sa le vorbeasca.

M1: A, am intalnit un domn din Japonia la magazin saptamana trecuta si ne-a povestit despre copilaria lui in Tokyo. Copiii mei au fost absolut fascinati. L-am invitat la cina si urmeaza sa ii cunoastem pe sotia lui si pe cei trei copii ai lor.

M2: Ce dragut. Hmm. Poate ca ar trebui sa planificam niste mancare japoneza pentru gustarile din Ziua Multiculturala.

M1: Poate invitata voastra din Japonia ar putea sa ia masa cu copiii.

M2: A, nu. Are un program foarte incarcat. Are inca alte doua scoli de vizitat in aceesi zi. E un intreg sistem pe care il folosim.

M1: Imi pare rau. Ei poate o sa intalniti pe cineva interesnt cand va faceti cumparturile in vreun magazin ca si noi si o sa sfarsiti prin a-l invita la cina.

M2: Nu prea cred. Nu vorbesc niciodata cu oamenii in magazine – si mai putin cu cei care poate nici nu vorbesc limba. Daca japonezul ala n-ar fi vorbit engleza?

M1: Sa-ti spun adevarul, n-am avut timp sa ma gandesc la asta. Inainte inca de a-l vedea, fiul meu de 6 ani deja il intrebase ce face cu toate portocalele alea pe care le cumparase.

M2: Copilul tau vorbeste cu persoane necunoscute?

M1: Eram chiar acolo cu el. Stie ca atata timp cat este impreuna cu mine, pote vorbi cu cine doreste.

M2: Dar ii dezvolti obiceiuri periculoase. Copiii mei nu vorbesc niciodata cu straini.

M1: Nici macar atunci cand sunt impreuna cu tine?

M2: Nu sunt niciodata cu mine, exceptand acasa dupa scoala. Deci vezi de ce este atat de important pentru ei sa inteleaga ca vorbitul cu straini este un mare NU.

M1: Da, asa este. Dar daca ar fi fost cu tine, ar fi avut ocazia sa intalneasca tot felul de oameni interesanti si totusi sa fie in siguranta. Au ocazia sa cunoasca lumea reala, in cadrul ei de desfasurare real. Si de asemenea invata sa simta cand o situatie devine periculoasa sau suspicioasa.

M2: O sa invete asta in clasele a treia si a cincea la orele de educatie pentru sanatate.

M1: Ei bine, pot sa spun ca esti o mama foarte grijulie. Hai sa iti dau numarul meu de telefon – daca vrei vreodata sa vorbim, suna-ma. Mi-a facut placere sa te cunosc.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 4

4. Daca nu iti trimiti copiii la scoala, cum vor invata sa se integreze in societate (mass society)?

Daca nu iti trimiti copiii la scoala, cum vor putea sa fie expusi si altor valori inafara de cele comerciale ale societatii (mass society)?

Educatorii imi pun adesea aceste doua intrebari in cadrul aceleiasi intalniri, de multe ori la o distanta de doar cateva minute una de alta. In mod evident, ele se anuleza reciproc.
Scolile, ar putea de fapt sa pregatesca tinerii sa se integreze in societate, ceea ce inseamna, printre altele, sa crezi ceea ce majoritate oamenilor cred si sa iti placa ceea ce place majoritatii oamenilor.
Sau ar putea fi capabile sa ajute tinerii sa gaseasca un set de valori cu care ar putea sa reziste si sa respinga cel putin multe dintre valorile comerciale si consumeriste ale societatii. Dar cu siguranta nu le pot face pe amandoua!


Se pare ca este una dintre cele mai puternice credinte ale educatorilor, aceea ca ei si numai ei, persista nestramutat in a oferi tinerilor o viziune despre lucruri inalte.
La intalniri, ei vorbesc foarte des despre cat timp si cata energie consuma pentru a apara copiii de valorile corupte ale mass-mediei si ale televiziunii. De unde, daca nu de la noi, spun ei, sa auda copiii despre carti bune, despre Shakespeare, despre cultura? Noi suntem singurii care se gandesc la ceea ce este cu adevarat bun pentru ei; toti ceilalti doar incearca sa ii exploateze.
Adevarul este ca, in orice caz, cele mai multe scoli sunt de departe mai preocupate sa ii faca pe copii sa accepte valorile societatii consumeriste decat sa le reziste. Cand partizanii scolarizarii aud despre oameni care isi educa copiii acasa, aproape intotdeauna intreaba :
“ Dar nu iti e teama ca ai tai copii vor creste si vor deveni diferiti, inafara societatii, neintegrabili, incapabili sa-si gasesca un loc in societate?” Ei considera subinteles ca pentru a trai rezonabil de fericit, util si cu succes in lume, trebuie sa fii in mare parte la fel cu marea majoritate a oamenilor.

Oricum, eforturile scolii de a oferi elevilor o cultura mai inalta nu prea au rezultate, din moment ce in mod evident o apreciaza atat de putin ei insisi. In introducerea pe care am facut-o la Roland Betts's Acting Out (Boston: Little, Brown, 1978), o relatare infricosatoare vietii in scolile publice din New York, scriam:

Scolile din marile noastre orase sunt intens populate si vor fi si mai intens populate, de copii saraci, mai ales non-albi, cei mai tineri membri si victime ai unei subculturi a unei societati bolnave, obsedata de violenta, de venerarea dominatiei, a luxului si a puterii inspirate de mass-media. Aceasta cultura sau , mai corect, anticultura, a facut mai mult rau membrilor si victimelor sale, i-a fragmentat, i-a degradat si i-a corupt mai mult decat secolele de sclavie si cea mai dura represiune au reusit sa faca. In fiecare zi, acesta anticultura, in persoana acestor copii, invadeza scolile. Daca scolile au o cultura proprie adevarata si umana, pe care chiar o inteleg, in care cred, de care le pasa, si dupa care traiesc, asa cum era in First Street School acum cativa ani, ar putea sa ridice o rezistenta puternica, poate chiar sa castige cativa dintre copii. Dar cum cultura scolii este doar o palida si o timida versiune a culturii din strada, de afara…nimic nu se schimba.
Departe de a fi capabile sa ii atraga curtenitor pe copii de la lacomie, invidie si violenta, scolile nici macar nu ii pot proteja pe unii de ceilalti.

Un prieten al meu, de vreo 30 de ani, este un jurnalist, cu vederi in general liberale si cu o mare empatie pentru tineri. Nu demult, a vizitat un numr de licee din suburbiile Los Angeles-ului in care a crescut , vorbind cu elevii si incercand sa afle de ce anume pareau cel mai interesati si la ce tineu mai mult. Am intrebat nerabdator ce a descoperit. Dupa un moment de tacere, a spus : “Par sa fie interesati cel mai mult de bani, sex si droguri.” Era in mod vizibil la fel de nefericit sa o spuna asa cum eram si eu sa o aud.
Amandoi am fi dorit sa aflam ca acesti tineri privlegiati ar vrea sa faca ceva pentru o lume mai buna, asa cum multi au facut acum cincizeci de ani. Dar nu ar trebui sa ne surprinda ca tinerii sunt interesati de lucrurile care, de fapt ii intereseza cel mai mult si pe cei mai in varsta.

Si nici nu este corect sa blamam scolile, as cum multi oameni o fac, pentru interesele tinerilor in aceasta privinta. Atacate din toate partile scolile se plang: “ Dar nu am inventat noi aceste valori!” Destul de corect; nu au facut-o. Ceea ce insa putem si trebuie s spunem este ca orice extindere au incercat scolile pentru a combate aceste valori, s-a soldat cu un esec total. In orice caz, ca sa ne intoarcem la afirmatia mea initiala, nu pot pretinde ca ele in acelasi timp ii invata pe copii sa le accepte dar si sa reziste acestor valori dominante ale culturii comerciale.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 3

3. Cum vom putea preveni ca parintii bigoti sau cu idei inguste sa isi educe copiii in acest fel?

Prima intrebare la care trebuie sa raspundem este : avem dreptul de a o face? Si chiar daca am crede ca da, oare o putem face ?

Una dintre diferentele dintre o tara libera si un stat politienesc, intotdeuna m-am gandit, este ca intr-o tara libera, atat vreme cat respecti legea, poti crede in orice doresti. Credintele tale nu sunt treaba guvernului. Cu atat mai putin nu este treaba guvernului sa decida ca un set de idei este mai bun si altul mai rau sau ca scolile ar trebui sa promoveze setul de idei bune si sa le respinga pe cele rele. Am renuntat la aceste principii? Si daca nu am facut-o, chiar dorim sa o facem?
Sa presupunem ca vom ceda guvernamantului aceasta putere prin scolarizarea obligatorie, de a promova ideile bune si de a le respinge pe cele rele. Cui ii dam putere de a decide care sunt cele bune si care cele rele? Puterii legislative? Comisiilor sttale ale educatiei? Administratiei fiecarei scoli?

Oricine se gandeste serios la aceste intrebari, va fi de acord imediat ca nimieni din guvernamant nu ar trebui sa aiba o asemenea putere.
De aici rezulta ca oamenii au dreptul nu numai sa aiba ce credinte vor, dar si sa isi educe copii in acord cu ele. Nu putem spune ca unii oameni au acest drept , pe cand altii nu il au. Unii vor intreba, dar ce e de facut cu cei ce au prejudecati, sunt bigoti si superstitiosi? Cu siguranta doar nu putem lasa acesti oameni sa incerce sa isi invete copiii ca unele rase sunt superioare sau ca pamantul este plat? Eu le-as rspunde : si care e alternativa?
Daca spunem, asa cum multi ar dori poate, ca oamenii pot spune copiilor orice doresc, atata timp cat este adevarat, ne intoarcem la prima intrebare : si cine decide ce este adevarat? Daca suntem de acord – asa cum imi inchipui si sper ca o facem – ca nu exista nici o autoritate politica si nimeni in care putem avea totala incredere sa decida , asta inseamna ca nu putem da scolilor dreptul de a spune tuturor copiilor ca anumite idei sunt adevarate si altele nu sunt. Din moment ce orice scoala, ori prin ceea ce spune , ori prin ceea ce practica, trebuie sa promoveze anumite idei , rezulta ca in timp ce persoanele care aproba aceste idei cred ca ele ar trebui sa fie promovate si predate in scolile publice vor fi foarte incantate, persoanele care nu le aproba ar trebui sa aiba alternative

Unul dintre motivele pentru care un numar din ce in ce mai mare de oameni se opun cu pasiune scolilor publice, este acela ca scolile publice se comporta de parca cineva le-ar fi dat in mod explicit si legal puterea de a promova anumite idei si a respinge altele. Un numar mic de persoane reprezentand birocratia din domeniul educational la nivel statal si federal, care in mare controleaza ce fac si ce spun scolile, folosesc din ce in ce mai mult scolile pentru a promova orice idee se intampla sa-si imagineze ca ar fi buna pentru copii sau pentru tara. Dar noi nu am decis niciodata , prin nicio procedura politica sa dam scolilor asa o putere, cu atat mai putin nu am cazut de acord asupra ideilor pe care am dori sa le promoveze scolile. Dimpotriva, este foarte posibil ca multi oameni sa fie in dezacord total cu multe dintre ideile pe care le promoveaza scolile.

Chiar daca am fost cu totii de acord ca scolile ar trebui sa incerce sa respinga ideile inguse si bigotismele, ar trebui totusi sa ne intrebam : functioneaza?
In mod sigur, nu. In definitiv, cu exceptia catorva pusti bogati, majoritatea copiilor din tara au mers la scolile publice de cateva generatii. Daca scolile ar fi fost asa de bune pe cat pretind la respingerea prejudecatilor, ar fi trebuit sa nu mai existe oameni cu prejudecati deja. La o privire rapida la orice program de stiri, vedem cu usurinta ca au ramas o gramada. De fapt, cred ca exista mai putin suport in aceasta perioada decat inainte pentru toleranta si o minte deschisa, din partea scolilor care se presupune ca promoveaza chiar asta.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 2

2. Copiii din scolile publice au ocazia sa intalneasca si sa ajunga sa cunoasca, multi copii foarte diferiti de ei insisi. Daca nu ar frecventa scolile publice, cum ar putea avea aceasta oportunitate?

Prima parte a raspunsului la acesta intrebare este ca de fapt asta se intampla foarte rar in scolile publice. Exceptand scolile foarte mici, care oricum sunt putine si care tind sa fie scoli cu o singura clasa, copiii din scolile publice, altii decat cativa sportivi de performanta, au foarte putin contact cu altii diferiti de ei. Si din ce in ce mai putin pe masura ce avanseaza in alte clase. In majoritatea scolilor mari , elevilor le sunt urmarite performantele si sunt impartiti/grupati pe “profile” conform lor, i.e. , pentru un anumit colegiu sau domeniu de afaceri, conform unei vocatii etc. Profilele majore au sub-profile. Scolile mari au de multe ori mai mult de sase asemenea profile. Elevii de la un anumit profil studiaza un anumit grup de materii , altii altele si tot asa. Foarte rar elevii de la profile diferite se intalnesc studiind aceeasi materie. Dar – asta este cel mai important – studiu dupa studiu au aratat ca aceste profile se coreleaza perfect cu statutul social al familiei de provenienta si cu venitul ei : cei mai bogati si mai proeminenti social copii sunt la profilul de top, urmatorii in urmatorul si cei mai saraci la cel mai de jos.

In teorie, copiii sunt repartizati in diverse profile in acord cu abilitatile lor scolare. In practica, ei sunt repartizati aproape imediat ce au intrat in scoala, mult inainte de a avea timp pentru a-si putea demonstra abilitatile. Odata etichetati, putin copiii pot scapa din profilul desemnat.
O profesoara de clasa a doua din Chicago imi povestea odata ca in clasa ei care face parte din tr-un profil de nivel scazut si are numai copii saraci non-albi eru doi sau trei exceptional de buni la invatatura. Din moment ce ei invatau repede si bine tot ceea ce le era predat, le dadea numai note maxime. Imediat ce le-a incheiat mediile, a fost chemata la director si intrebata de ce a dat note maxime unora dintre elevii ei. Ea a explicat ca acestia erau straluciti si facusera totul cum trebuie. El i-a spus ca trebuie sa le scada notele imediat, deoarece daca ar fi fost asa de straluciti, nu ar fi fost pusi inca de la inceput in cel mai de jos nivel/profil. Dar , asa cum a aflat ea ulterior, ei fusesera repartizati acolo aproape imediat ce intrasera in scoala.

Chiar si acolo unde scolile nu au acest sistem al profilelor/nivelelor, profesorii isi clasifica in general elevii din clasa. In “Freedom and Beyond “ am dat acest exemplu :

Un exemplu si mai infiorator al felului in care se infaptuieste aceasta discriminare poate fi gasit in articolul “Statutul social al elevului si asteptarile profesorului : Profetia plina de sine in educatia din Ghetto “ scris de Ray Rist in august 1970 pentru Harvard Educational Review.
Educatorul de gradinita descris, dupa doar opt zile de la inceperea anului scolar, si exclusiv pe baza aparentelor, vestimentatiei, manierelor, si-a impartit clasa in trei grupe care aveau sa stea la trei masute diferite, care au ramas aceleasi pentru tot anul. Una dintre sub-grupe avea parte de aproape toata atentia ei iar celelalte doua erau din ce in ce mai ignorate, exceptie facand momentul in care li se spunea ce sa faca sau erau comentate nefavorabil. Mai mult decat atat, copiii de la sub-grupa superioara au fost lasati si chiar incurajati sa isi bata joc de cei de la celelalte doua grupe si sa faca pe sefii.


Rist a urmarit acesti copii de-a lungul a trei ani de scoala si a raportat ca , in primul rand, profesorii din anii urmatori i-au impartit tot in trei sub-grupe si, in al doilea rand, ca doar unul dintre copii ce facusera parde in grupele inferioare a “urcat” catre grupa superioara. Si acest sistem de casta este foarte raspandit in scolile elementare. Chiar si in scolile private restranse si elitiste, am descoperit ca multi profesori au tendinta de a clasifica elevii in buni si rai, de cele mai multe ori pe baza aparentelor , iar acelor copii etichetati drept rai le este aproape imposibil sa isi schimbe eticheta.

Destule s-au scris despre conflictele rasiale si de clasa din scoli, cel mai mult din licee si nu e nevoie sa mai adaug si alte exemple aici. Acolo unde rase diferite sunt integrate in scoala , chiar si dupa multi ani, acest lucru incepe sa se destrame cam prin clasa a 3-a, daca nu mai devreme. Din clasa a 5-a incolo, in viata lor sociala, copiii sunt in general complet separati in grupuri rasiale, care devin din ce in ce mai ostile pe masura ce cresc. Chiar si intr-o scoala cu o singura rasa, alba sau non-alba, exista separare de clasa (sociala), dispret de clasa si conflict de clasa. Putine prietenii trec aceste barieresi violenta crescanda din liceele noastre apare aproape in intregime din conflictele dintre aceste grupuri.

Prin urmare, ideea ca scoala aduce si amesteca impreuna copii din cele mai diferite grupuri rasiale si sociale intr-o intelegere si fericire este in cea mai mare parte, pur si simplu neadevarata. Intrebarea ramane, cum copiii pot sa intalnesca si sa cunoasca mai bine alti copii foarte diferiti de ei insisi, daca nu merg la scoala? Nu stiu. Cat timp numarul acestor copii ramane mic, va fi dificil. Dar pe masura ce numarul acestor copii creste, vor fi mai multe locuri in care sa se duca si mai multe lucruri pe care sa le faca impreuna, care nu sunt bazate pe scoala. Putem cu siguranta sa speram , si pana la un punct suntem capabili sa aranjam, ca in asemenea locuri copiii diferiti sa fie mai omogen amestecati impreuna. De asemenea, parintii care isi educa copiii acasa, tind sa se vada pe ei insisi ca un fel de familie largita , comunica, se viziteaza, au intalniri, tabere si tot asa. Sper ca asta se va intampla in continuare, pe masura ce mai multi oameni din diverse clase sociale si non-albi vor incepe sa isi educe copiii acasa pentru ca oamenii care au o asemenea afectiune si incredere in copiii lor au tendinta de a se simti puternic legati de altii care simt la fel.

Obiectii comune la sistemul HS - capitolul 1

Obiectii comune la sistemul homeschooling
un articol de John Holt


1. Din moment ce tarile noastre sunt atat de intinse si oamenii provin din cele mai diverse zone culturale (asta ma intreba de curand un canadian) nu avem nevoie de un soi de liant social care sa ne faca sa stam impreuna, care sa ne dea un sentiment al unitatii in ciuda tuturor diferentelor dintre noi, si nu este sistemul public de scolarizare cel mai bun si mai usor mod de a crea acest liant?

El are absoluta dreptate in legatura cu necesitatea acestui liant. Avem nevoie de el, cu siguranta in tari mari si cu diversitate mare precum Statele Unite si Canada si de asemenea si in altele mai mici si mai omogene, multe dintre ele par sa se divizeze sub stresul vietii moderne.


Chiar in acest moment , liantul social cel mai puternic pe care il avem in Statele Unite pare sa fie ura fata de statele “inamice”. Exceptand momentele in care suntem rapid uniti de asemenea sentimente, mult prea multi dintre noi ne privim concetatenii, chiar pe aceia de aceeasi rasa, religie etc, doar ca pe un inamic natural, o prada indreptatita, caruia ar fi bine sa ii facem de petrecanie daca putem. Intrdevar, noi insistam ca acest mod de a ne privi concetatenii este de fapt o “virtute” pe care o numim “competitie”. Aceasta perspectiva poate ca a mers acceptabil atunci cand tara nostra era inca foarte tanara, aproape nelocuita si bogata in resurse, dar nu mai mult. Chiar pentru supravietuirea nostra, lasand la o parte sanatatea si fericirea, avem nevoie de un liant social mult mai puternic si mai bun decat acesta.


Anumite locuri in care se aduna comunitatea si anumite activitati ne pot ajuta sa formam un liant social. Dar nu scolile – nu atata timp cat ele au ca rol si sortarea tinerilor in castigtori si invinsi, si pregtirea invinsilor pentru o viata de invingeri. Aceste doua lucruri nu pot fi indeplinite in acelasi timp si in acelasi loc.

Oamenii sunt cei mai buni, poate singurii capabili, de a trece multe bariere de rasa, clasa sociala, obiceiuri si credinte care ii despart, cand sunt capabili sa-si imparatseasca experientele placute. Numai din aceasta activitate ei capata o constiinta de sine mai mare si, implicit un simt al unicitatii, demnitatii si valorii altor oameni. Dar atata timp cat scolile au aceste sarcini sociale din prezent, nu vor fi capabile sa ofere asemene experiente copiilor. De fapt, majoritatea lucrurilor care se intampla in scoala, ii fac pe copii sa se simta exact invers : - prosti, incompetenti, rusinati. Neincrezatori in sine si dispretuindu-se, ei incearca sa se simta un pic mai bine gasind pe altii la care s se poata uita in jos, fata de care sa se poata simti superiori : copiii mai saraci, copiii de alte rse, copiii mai putin capabili intelectual.

Desi copiii invata in scoala sa dispretuiasca , sa se teama , ba chiar sa urasca pe cei care provin din alte grupuri sociale , oare nu i-ar uri in mai mare masura daca nu i-ar intalni in scoala? Cel putin in cdrul scolii ei vad aceste grupuri fiind formate din persone reale. Fara scoala, ei i-ar cunoaste numai ca abstrctiuni, ca reprezentari teoretice. Acest lucru ar putea uneori sa fie adevarat, dar numai pentru acei cativa copii pentru care lumea dinafara scolii a fost la fel de serbada, dureroasa, umilitoare si amenintatoare ca si in scoala. Cei mai multi copii care invata inafara scolii , sau care merg doar atunci cand doresc, cresc cu un mult mai mare simt al demnitatii si valorii de sine si prin urmare cu mi putina nevoie de a dispretui si a uri pe altii.

Intrebarea cea mai importanta, cum pot oamenii invata sa aiba un simt mult mai puternic de apartenenta, de inrudire, de umanitate comuna cu altii fata de care sunt diferiti, isi gaseste raspunsul care mie mi se pare cel mai cuprinzator intr-o povestioara despre John L. Sullivan, candva campion mondial de lupte la categoria grea.
Intr-o dupa amiaza tarzie, el si un prieten mergeau cu autobuzul in New York. La o statie, un tanar corpolent,a inceput o discutie despre cine a baut sau nu mai mult. A inceput sa se laude in mijlocul autobuzului impingand oamenii din calea sa, si trecand pe langa John L. il lovi puternic cu umarul. John L, facu un pas in lateral pentru a-si recapata echilibrul, dar nu spuse nimic. In timp ce tanarul se ducea inspre spatele autobuzului, prietenul lui John L. il intreba : “Ai de gand sa il lasi sa scape cu asta?” John L. ridica din umeri si spuse : “Nu vad de ce nu!” Prietenul deveni foarte indignat: “Esti campionul mondial la categoria grea!” spuse furios.
“Nu-i nevoie sa fii atat de al naibii de politicos!”. La asta John L. replica “Campionul mondial la categoria grea isi poate permite sa fie politicos.”

Ceea ce avem nevoie pentru a fce tarile noastre mai “legate” social sunt mai multi oameni ce isi pot permite sa fie politicosi si, mai mult decat atat – buni, rabdatori, generosi, iertatori si toleranti, nu doar sa suporte oameni care sunt diferiti de ei insisi, dar sa faca un efort sa ii inteleaga , sa vada lumea prin ochii lor. Aceste virtuti sociale nu pot fi predate, doar spuse, discutate, impuse prin mita sau amenintare oamenilor. Ele vin dintr-un surplus , dintr-un prea-plin, dintr-o debordare a oamenilor care au destula iubire si respect pentru ei insisi si prin urmare mai au ceva si pentru ceilalti !

Produsele educatiei


un articol de Joyce Fetteroll

Circula un mit conform caruia scolile sunt un loc foarte bun pentru a primi educatie.

Dar este o minciuna.

Scolile sunt fabrici. Ele iau materie prima (copiii), ii aplica o procedura standard (programa) si scot un produs (copiii pregatiti pentru facultate). Si in timp ce unii copii devin produse de gradul A (dupa standardele scolare) , exista produse de gradul B, gradul C, gradul D sau gradul F, copii trimisi la scolile speciale si copii care se retrag.

Reusesc scolile sa fabrice produse bune?

Din cine stie ce motiv, scolile sunt judecate dupa produsele de gradul A pe care le scot. Din cine stie ce motiv, cand un produs este de gradul A, se considera ca este meritul scolii. Cand un produs are un grad mai mic al calitatii, produsul este de blamat. “Lenes”. “Nu-ti dai interesul”. “Ai o dizabilitate de invatare”. “Prost”.

Desi e plauzibil ca o fabrica sa mai scoata pe de laturi si materie prima neutilizabila, asta este ceea ce ne dorim pentru copiii nostri?

Vrem noi procedura tehnologica numita “educatie” care este aplicata?

Scolile sunt judecate dupa facultatile la care produsele lor sunt acceptate. Ceea ce hraneste mitul ca ceea ce ne dorim este o educatie foarte buna ca sa obtinem o slujba bine platita ca sa ne putem cumpara o casa frumoasa intr-un cartier elegant si sa fim “un succes”.

Ar fi mai bine sa ai un sot care este bun, fericit dar care nu are o educatie inalta sau unul care are o eductie inalta dar este nefericit si se comporta urat?

Este ceea ce numim "Visul American" cel mai bun ideal?

Cati oameni au facut ceea ce se presupunea ca ar trebui sa faca si au ceea ce se presupune ca ar trebui sa aiba …si sunt nefericiti? Cati oameni dintre cei care au facut ceea ce se presupunea ca ar trebui sa faca nu au obtinut o educatie impecabila sau o slujba perfecta sau casa frumoasa din cartierul elegant?

Presupunem ca succesul va conduce la fericire. Dar o face?

Daca masuram succesul dupa cat suntem de aprape de Visul American, avem nevoie de o gramada de bani si de lucruri ca sa fim fericiti. Daca ne masuram succesul dupa cat suntem de fericiti, avem nevoie de mai putini bani si lucruri. Avem doar nevoie sa facem ceea ce ne place si sa ne placa ceea ce facem. Si pentru a face asta nu avem nevoie de o “educatie” inalta. Avem doar nevoie de acces la ceea ce ne place si libertatea de a continua.

Ne dorim sa fie copiii nostri “produse”?

Cand scolile au fost create, intentia initiala a fost de a ridica nivelul de educatie al maselor. La acel moment, masele – care includeau imigranti si copii prinsi in saracie pentru ca isi consumau tot timpul facand ceea ce trebuie pentru a supravietui – aveau un nivel foarte scazut de educatie, prin urmare scopul nu a fost foarte maret. El nu a fost sa pregateasca elevi pentru a ajunge la facultate. Scopul a fost ca ei sa invete sa citeasca, aritmetica si alte cateva cunostinte elementare. In Est scopul a fost crearea de muncitori mai buni. In Vest, unde parintii au initiat scolile, scopul a fost o educatie elementara, la fel, nu ceva foarte maret.

Nu este nicio coincidenta ca scolile publice au folosit modelul fabricii din moment ce ele au aparut in perioada in care fabricile incepusera sa faca lucruri uimitoare : scoteau pe banda rulanta produse identice "ieftin". Si parea o idee geniala : cheltuim putini bani si ridicam nivelul maselor de la analfabeti la alfabetizati.

In ultimii o suta de ani modelul de baza pe care s-a creat scoala, cel al fabricii, nu s-a schimbat. Dar asteptarile noastre in ceea ce priveste scoala s-au schimbat foarte mult. Sistemului care a functionat pentru a ridica nivelul de educatie al maselor i se cere acum sa 1) sa ridice nivelul maselor pana la pregatirea pentru facultate si 2) sa se asigura ca toate cunostintele turnate inauntru sunt suficiente.

Din moment ce scolile sunt bazate pe fabrici, rebuturile – produse care nu se ridica la nivelul asteptarilor – sunt o parte acceptabila a procesului tehnologic.

Educatorii (cel putin cei buni, care nu sunt uzati si consumati) nu doresc sa trateze copiii ca pe niste produse. Ei nu doresc sa existe colo copii care sa fie considerati rebuturi. Dar educatorii sunt prinsi in cadrul modelului cu care trebuie sa lucreze.

Daca cei mici trebuie sa fie ajutati sa poata deveni cat de buni pot fi, ei au nevoie sa fie tratati ca individualitati cu nevoi unice. Dar indiferent cat de mare este dorinta unui profesor de a-si trata elevii ca indivizi distincti, scolile sunt create sa ii trateze ca produse pe linia de asamblare. Un profesor la clasa a III-a "trebuie" sa aplice procedura pentru clasa a III-a tuturor elevilor.

Treaba lui este sa creeze un produs uniform, care este exact in starea in care trebuie sa fie pentru a fi preluat de urmatorul muncitor de pe linia de asamblare (profesorul de clasa a IV-a). Nu e loc pentru copii care au nevoie sa se miste sau sa vorbeasca pentru a invata sau care in mod natural vor invata sa citeasca putin mai tarziu sau care intr-un anume moment sunt foarte pasionati de dinozauri si nu de cum cresc plantele..si tot asa.

Daca cei scolarizati cat si copiii nescolarizati (unschooled) pot merge la facultate, inseamna ca exista alti factori, inafara de aplicare modelului fabrica-scoala, care ii fac sa fie admisi la facultate.
Acesti factori sunt : copiii insisi, accesul la cunoastere si timpul de a o explora.

In urma cu 100 de ani scolile erau un loc gratuit si la indemana pentru mase, in care puteau avea acces la carti si la persoane invatate. In urma cu 100 de ani nu exista internet, TV, biblioteci, carti ieftine si timp liber pentru a folosi toate acestea. Viata s-a schimbat dar scolile nu.
Ideea de baza a educatiei libere (unschooling) este ca invatam ceea ce avem nevoie prin activitate. Si exact asa copiii invata sa-si vorbeasca limba materna. Copiii mici nu incearca sa invete limba.Ei folosesc o unealta (limbajul) ca sa obtin ce vor : poate fi suc sau o imbratisare sau sa fie ridicati pentru a vedea mai bine. Unealta limbaj se dovedeste fi mai buna decat altele pe care le-au incercat: plansul, aratatul sau doar faptul ca isi doresc. Si pentru ca limbajul este mult mai eficient, ei il folosesc mai mult. Folosindu-l mai mult, devin din ce in ce mai buni. Copiii invata limba (si orice altceva) ca *efect secundar* al faptului ca traiesc in societate si cauta sa obtina ce le face placere.

Teoria scolii este ca nimeni nu poate face o chestie inginereasca pana nu stie tot ceea ce un inginer are nevoie sa stie.

Dar nu asa invata oamenii cel mai bine. Cineva caruia ii place sa construiasca lucruri, invata sa contruiasca lucruri facand ceea ce ii place : construind lucruri! Si din moment ce ii place sa construiasca, o sa fie fascinat de informatii care au legatura cu constructiile in general. Spre exemplu ar putea fi fascinat de istoria constructiilor sau de design-ul artistic sau de cum se comporta structurile contruite din diverse materiale sau de distributia greutatii materialelor si tot asa.

Daca vrem sa construim o casuta pentru pasarele nu e nevoie sa stim dinainte totul despre ciocane. Avem nevoie doar de dorinta de a o construi si vom invata tot ceea ce avem nevoie sa stim despre ciocane intreband si incercand si poate si cu ajutorul cuiva care sa ne arate ceea ce nu stim. (Putem deasemenea sa citim carti sau sa urmarim la TV emisiuni despre oameni care fac asta sau sa batem cuie doar din placerea de a o face) .Acesta este invatatul liber, natural (unschooling).

Scopul modului de a invata liber este de a ajuta copiii sa fie ceea ce sunt. Vor explora partile din viata care ii fscineaza si, in timp ce le exploreaza, vor invata tot ceea ce au nevoie pentru a explora mai departe.

Este exact modul plin de bucurie in care oamenii si-ar trai vietile daca le-ar putea retrai in ordine inversa: facand doar lucrurile care i-ar fi dus acolo unde au ajuns in final si trecand peste toate cele plictisitoare care nu le-au folosit niciodata si pe care le-au uitat.
Primul lucru care poate fi inselator in privinta invatatului natural este ca explorarile copiilor, de multe ori, nu arata ca invatat. Arata ca o joaca si ca timp in care se simt bine. Dar joaca este exact modul in care copiii au fost creati sa invete. De aceea este distractiv pentru ei!

Al doilea lucru inselator este sa ne dam seama care este rolul nostru, al parintilor. Rolul nostru este de a fi alaturi in timp ce exploreaza, nu sa ii lasam sa exploreze singuri. Uneori e nevoie sa pasim inapoi si sa pastram linistea pentru ca ei sa aiba timpul necesar si libertatea de a explora ceea ce ii fascineaza. Alteori este nevoie sa le impartasim bucuria si sa fim cu ei (chiar daca este al sapte sute-lea tur de pista pe care il face Bob Pantaloni-Patrati) Alteori e nevoie sa le ratam unele lucruri. Uneori e nevoie sa impartasim cu ei lucrurile pe care le iubim. Alteori e nevoie sa ii ducem in locuri pe care nu ar fi stiut sa le exploreze singuri.

Cel mai bun lucru pe care il poti face pentru copilul tau este sa fii fascinat de viata. Scapa de toata pacla mohorata pe care scoala a aruncat-o peste tot ce inseamna invatare. Invata din nou sa explorezi doar de dragul exploratului, nu pentru ca este bine pentru tine sau pentru ca o sa fie la test sau pentru ca o sa-ti prinda bine intr-o buna zi.

Fa ceea ce te fascineaza acum!

Nu trebuie sa merga la scoala

un articol de Diana Sandberg

Cum a fost la scoala pentru tine?

In general primesc unul dintre urmatoarele raspunsuri la aceasta intrebare : ori o amintire generala de plictiseala intensa si frustrare, ori o descriere entuziasta a unuia sau a doi profesori cu adevarat buni care au oferit inspiratie, au luminat si deschis mintile. In ultimii ani, un numar din ce in ce mai mare de copii si parinti, au inceput sa realizeze ca pentru a intra in contact cu asemene personalitati care te inspira si te lumineza, nu e nevoie sa se expuna la tot restul de neajunsuri; ca scoala, pe scurt, nu este necesara.

Eu si sotul meu avem doua fete in varsta de 10 si 7 ani, care nu au fost niciodata la scoala. Acest lucru atrage, fireste, ceva curiozitate si comentarii, unele pozitive, altele nu. Auzim foarte des o gramada de asemenea remarci:

E legal?

Da, bineinteles. In British Columbia, copiii care sunt educatia acasa trebuie doar sa fie inregistrati ca atare. Este o procedura foarte simpla.

Esti profesoara?

Ei bine, practic da, dar nu , nici unul dintre noi nu este atestat ca profesor. Totusi, o mare parte dintre parintii care aleg sa isi educe copiii acasa sunt profesori sau fosti profesori. Multi considera ca mediul scolar este atat de diferit incat privesc calificarile lor ca profesori mai degraba ca pe un impediment decat ca pe un avantaj. Cand nu ai de-a face cu 25-30 de elevi, abilitatile pentru care au fost pregatiti privind dificila munca de pastrare a echilibrului pe care trebuie sa il creezi, pentru a ajuta pe cei care invata mai greu si in acelasi timp de a-i stimula pe cei care vor sa invete mai repede, concomitent cu a-i atrage pe cei refractari si pe cei ostili, pur si simplu nu le sunt necesare.
Este foarte interesant ca numeroase studii academice arata ca nu exista nici o corelatie intre pregatirea parintilor care isi educa copiii acasa si rezultatele evaluarilor copiilor.

Apropo, este un moment bun sa vorbim putin despre profesori. Parintii care isi educa copii acasa nu sunt in nici un fel de contradictie cu profesorii. Proprii mei parinti sunt profesori; am asistat foarte mult la munca pe care pe care o fac profesorii, pe timpul si pe banii lor. Sentimentul meu este ca majoritatea profesorilor sunt oameni dedicati, carora le pasa si care au de facut o munca foarte dificila. Nu cunosc nici un parinte care isi educa copiii acasa si care sa nu fie de acord cu aceasta idee. Rezervele noastre privesc sistemul scolarizarii in sine , nu persoanele care fac cat pot de bine ceea ce se poate face in acest sistem.

Nu ti-e teama ca vor ramane in urma? Cum iti dai seama ce/cat invata?

Aceasta intrebare ma intristeaza intotdeauna. Spune multe despre distanta care exista intre oamenii din aceesi familie.
Medicul meu stie mai multe despre boli decat mine, dar nu trebuie sa-mi duc copiii la el zilnic doar ca sa-mi spuna daca sunt bolnavi sau nu.
Sunt impreuna cu copiii mei in fiecare zi. Ii vad ce fac, stiu cand sunt preocupati de o idee sau se lupta cu o tehnica noua, sunt disponibila sa ii ajut daca o doresc.

“Ramanerea in urma” pleaca de la presupunerea ca invatarea trebuie sa fie indeplinita intr-o Anumita Succesiune. Scolile urmeaza un curriculum anume din acelasi motiv pentru care hainele sunt facute in fabrici dupa o procedura prestabilita : este singura modalitate eficienta de a duce la bun sfarsit completarea unui volum mare.
Un costum de pe raft poate sa iti vina acceptabil, dar in cazul in care corpul tau nu are masurile standard in vreo privinta, poate fi imposibil sa gasesti ceva care sa ti se potrivesca.
Un costum facut pentru tine, conform masurilor tale individuale, o sa iti vina cel mai bine dintre toate.

Acelasi principiu se aplica si in ceea ce priveste invatarea. Copiilor le place sa invete. Daca au libertate, sustinere si acces la informatii, ei vor invata atat de mult cat mintile lor pot sa duca, imediat cum percep nevoia de a stii. Dar poate ca nu o vor face exact in ordinea pe care o asteptati.
Pentru a spune asta in alte cuvinte, copiii care invata acasa au rezultate foarte bune la evaluarile standardizate. Un studiu recent din statul Washington a analizat 2911 teste (din seria Stanford Achievment) scrise de copii educati acasa. Scorul mediu pentru fiecare dintre anii studiati a fost de 68 de procente, spre deosebire de media nationala care este , prin definitie, de 50 de procente.

Trebuie ca iti consuma foarte mult timp.

Da si nu.
Aproape ca este nevoie ca unul dintre parinti sa stea acasa cu copiii, sau sa lucreze de acasa. Dar cunosc, spre exemplu, o famile in care ambii parinti sunt salariati si o mama singura , care isi educa copiii acasa. Este ceva munca pentru ambele familii, dar ceea ce le este necesar este mai degraba legat de schimbarea stilului de viata si de buna organizare a timpului.

Pentru ca am spus asta, este important de stiut ca un parinte care sta acasa nu este nevoit sa-si petreca ziua “predand” in sens formal.
Sunt multe stiluri de a educa copiii acasa : unele familii au lectii zilnice la anumite ore, altele au un program mai putin structurat.

O doamna pe care o cunosc si care si-a educat casa cei cinci copii (pe trei dintre ei sistemul scolar ii declarase “cu dizabilitati de invatare”) avea un program : familia isi indepline treburile de dimineta, apoi se adunau la masa din bucatarie pentru lectii de la ora 10 pana la 12, urma pranzul si apoi aveau toata dupa-amiaza libera pentru propriile interese. Faceau asta timp de patru zile pe sptamana, din octombrie pana in martie. Toti copiii ei sunt mari acum si o duc foarte bine.

Familia nostra tinde sa fie mai degraba in partea mai nestructurata a evantaiului de posibilitati. Citim foarte mult, impreuna si individual; uneori unul dintre copii o sa ceara sa faca “teme” – un teanc de caiete pentru activitati sta pe coltul biroului meu si copiilor chiar le place sa le folosesca din cand in cand. Discutam des lucruri interesante despre propietatile numerelor, despre evenimente istorice sau curente, in timpul meselor sau in masina. Mergem la biblioteca, la Muzeul Stiintelor si la piscina. Cand suntem acasa, sunt de multe ori absorbita de proiectele mele iar copiii sunt ocupati cu treburile lor. Se intampla destul de rar sa imi ceara sa fac ceva anume.

Un studiu academic incercand sa faca o corelatie intre proportia de structura a educatiei de acasa si rezultatele la testele de evaluare, nu a putut gasi nici o asemenea relatie intre ele. Asta este pentru ca cei evalauti au avut rezultate la fel de bune indiferent daca familia isi considera metoda de educatie extrem de structurata , total nestructurata sau la mijloc. Asta este una dintre statisticile mele favorite: arata ca sunt o multime de cai “corecte” de a educa acasa si familiile gasesc intotdeauna ceea ce li se potriveste cel mai bine lor.

Cum poti sa stii tot ceea ce au nevoie sa stie ei?

Nu poti.
Si nu ai nevoie.
Un copil sanatos si curios o sa fie interesat de o gama forte larga de lucruri, de multe dintre ele abia daca ai auzit, nici nu ti-a trecut prin minte sa te informezi mai bine despre ele. Acesta este oportunitatea voastra de invata impreuna, si oportunitatea copilului tau de a invata CEL MAI IMPORTANT lucru pe care trebuie sa il invete : cum sa gasesti ceea ce ai nevoie sa stii, cum sa urmaresti cunoasterea.

Acest lucru este mult mai important decat orice subiect anume si orice subiect poate folosi pentru a-l descoperi. Odata ce copilul tau are ceva experienta, vei vedea ca te va depasi si iti va merge inainte.

Ganditi-va putin in urma : multi oameni mi-au spus ca perioada cea mai luminoasa a copilariei lor a fost atunci cand erau complet absorbiti intr-un anumit subiect – dinozauri, masini, radioamatorism, perioada medievala, orice – si stiau mai mult despre acel subiect decat orice adult din jurul lor.

Copiii mei au fost absolut cufundati in interesul lor pentru pirati, dinozauri, vikingi … am construit recent un sat viking dintr-o carte speciala , foarte detaliat si foarte interesant. Am completat si continuat acest proiect cu o gramada de lecturi pe marginea acestor subiecte.

Interesul Sonjei catre opera m-a facut sa cumpar abonamente pentru tot sezonul, ceea ce nimeni care ma cunoaste nu si-ar fi imaginat. Toamna trecuta, cand avea noua ani, a decis sa invete tabla inmultirii, de una singura, si a facut asta intr-o luna. Cadoul ei de Craciun catre bunicul ei a fost sa faca pentru el probleme de inmultire, in minte.

In principiu, rolul parintilor in educarea copiilor acasa nu este sa fie "izvorul unic" al tuturor cunostintelor, indesand cantitati de fapte in capete goale si pasive; nu umplem carnati aici.
Rolul nostru este sa fim oameni carora le place sa invete sunt entuziasti si experimentati in asta, modele pentru copiii nostri, oferindu-le sustinere si sfaturi – si transport la biblioteca.

Nu o sa le fie greu sa mearga la facultate/sa isi gaseasca o slujba? *

Asta chiar nu a fost o problema nici unul dintre cei educati acasa pe care ii cunosc. Un sondaj recent facut printre adultii care au fost educati acasa arata ca in jur de 31% lucreaza pe cont propriu. Mult mai multi si-au creat slujbe invatand de la oameni din domeniul lor de interes. Cei educati acasa tind sa inceapa pe cont propriu, si isi gasesc calea foarte bine.

Asa cum unii dintre noi stiu din proprie experienta, universitatea poate fi un soc teribil pentru copiii proaspat iesiti din liceu, care sunt obisnuiti sa li se spuna ce sa faca tot timpul. Dar cei educati acasa gasesc ca modul de a lucra din universitati este exact ceea ce au facut tot timpul.

Multe universitati prestigioase, cum ar fi UC Berkeley recruteaza activ tineri educti acasa, gasind ca sunt studenti excelenti.

Pe plan local (Vancouver BC) doi tineri pe care ii cunosc, educati acasa timp de 8 ani, au ales sa mearga la colegiul public timp de un an si apoi s-au transferat la UBC fara probleme. Cat priveste intrebarea privind gasirea unui loc de munca, tinerii educati acasa par sa gaseasca modalitati , poate nu intotdeauna cele mai comune si evidente, dar ajung exact acolo unde isi doresc.

Ii privezi pe copiii tai de contactul social necesar. Sunt supraprotejati si izolati de lumea reala!

Cat imi place asta!
Singura parte din “lumea reala” de care stiu si cu care scoala semana este inchisoarea sau armata.
Unde altundeva esti clasificat in grupuri arbitrare, continuu supravegheat, testat si evaluat, privat de libera exprimare si expus unei tiranii meschine? (Oricine spune “La serviciu” are nevoie sa isi gaseasca un nou loc de munca!) Copiii mei traiesc in lumea reala. Ei intalnesc o gramada de oameni, sunt foarte deschisi si pot vorbi cu oricine. De asemenea au o gramada de prieteni de varsta lor.
Grupul nostru de suport pentru copii care sunt educati acasa organizeaza iesiri dese la care participa adulti si copii de toate varstele, fiica mea cea mare canta cu Corul de copii din Vancouver si ia ore de desen, cealalta canta la pian si este intr-o echipa de dans si amandoua sunt membre ale trupei de circ pentru copii. Ele au timp pentru toate aceste contacte sociale, timp pentru a se intalni cu oameni care le impartasesc interesele tocmai pentru ca nu se duc la scoala.

Auzim multe discutii pe tema “socializarii”. Unii oameni par sa ia de buna ideea ca acesta este un proces care nu poate avea loc decat in scoala, probabil necesitand o anumita cantitate de copii si supervizarea unor specialisti calificati , ca socializarea sa aiba loc. Prostii!
Socializarea este calea prin care oamenii invata cum sa se comporte ca adulti in societate.
A lua practic toti copiii si a-i izola de lumea adultilor de-a lungul intregii lor copilarii este pur si simplu cel mai stupid mod de a incerca sa faci asta pe care cineva l-ar putea nascoci.

Sunt doua componente ale socializarii normale ale unui copil : observarea comportamentului adultilor si punerea in practica a ceea ce au observat. Copiii de astazi au o multime de oportunitati sa-si practice abilitatile sociale pe alti copii, dar au oportunitati extrem de limitate de a observa adultii interactionand normal. Majoritatea au spre examinare doar un parinte sau doi si pe profesorii lor. Ei nu sunt bineveniti in locurile in care adultii isi petrec in general timpul. Prin urmare de unde sa isi ia modelele? Ganditi-va putin acum : unde vad copiii multi si multi adulti interactionand, zi de zi? Exact: la televizor! Daca fetele mele sunt private de socializare pentru ca nu isi petrec toata ziua printre persoane care se poarta cum au vazut in “Tanar si nelinistit “ as zice “amin” la asta.

Unii sustin o teorie conform careia este o pregatire esentiala pentru copii sa fie brutalizati in curtea scolii. Sunt total impotriva acestei idei. Nimeni nu ar sustine ca e in regula sa lasi un copil de gradinita sa hoinareasca in trafic ca sa intelega mai bine cum sta treba cu masinile. O multime de studii stiintifice arata ca acei copii care se afla in medii de viata sigure, cresc si devin adulti stabili emotional si siguri pe ei, pe cand cei care sunt brutalizati devin de cele mai multe ori ca adulti victime sau brute ei insisi.

Care-i problema ta de fapt? Noi toti am fost la scoala si suntem foarte bine!

Chiar aveti impresia asta? Eu cred ca noi, ca si societate, nu suntem “bine” deloc si mai cred ca asta are mult de-a face cu scoala. Ca societate suntem o adunatura fragmentata si narcisista, cu o tendinta puternica de a ne supune neconditionat autoritatii “expertilor”. Avem prea putina conexiune cu ceilalti si compatiune catre altii, in mod special intre generatii diferite. Oamenii in varsta sunt in mod general dispretuiti, copiii sunt mai mult sfidati. Este chiar la moda sa vorbesti despre copii , chiar despre proprii copii ai cuiva, chiar in prezenta lor, cum ca ar fi revoltatori chiar brute. Aceiasi oameni care vorbesc asa au deseori tupeul colosal sa se mire ca adolescentii sunt atat de al naibii de ostili.

Merita mentionat si ca fiecare generatie de scolarizare acapareaza din ce in ce mai mult din viata copilului. Copiii de astazi isi petrec mult mai mult timp decat voi la scoala sau facand lucruri in legatura cu scoala, voi ati petrecut mai mult timp decat parintii vostri si tot asa. Acum o suta de ani, “anul scolar” dura cateva saptamani . Acum, in plus fata de cresterea prezentei scolii in viata copiilor, familiile se micsoreaza si accesul copiilor la lumea adultilor devine din ce in ce mai restrans, in timp ce televiziunea absoarbe restul timpului “liber”.
Daca ai nostri copii sunt segregati de viata adultilor, este de asteptat sa devina foarte preocupati cu “presiunea gastii” , nu e de mirare deloc ca o sa li se para dificil sa isi gaseasca si ocupe locul in lumea adulta cand vine acea vreme, neavand o experienta in privinta asta si e din nefericire foarte predictibil ca vor exclude si ignora oamenii in varsta , aceia fiind exact oamenii care i-au exclus si i-au ignorat pe ei. Este aceasta o societate sanatoasa? Nu mi se pare.

·

* N.t. Exsita sute de universitati in lume care admit ba chiar cauta tineri educati acasa (vezi Stanford, de exemplu) pentru ca ii gasesc efervescenti intelectual. In general nu exista diferente ale cerintelor dosarului de admitere intre copiii scolarizati si cei nescolarizati. http://homeschooling.gomilpitas.com/olderkids/CollegeHSpages.htm

Care este scopul scolarizarii?

- o perspectiva antropologica si filosofica
de Daniel Quinn



Banuiesc ca nu toata lumea din audienta stie cine sunt sau de ce am fost invitat sa va vorbesc astazi. In definitiv, nu am scris niciodata vreo carte sau macar un articol despre homeschooling sau unschooling. Am fost numit in diverse feluri: futurist, filosof planetar, antropolog de pe Marte. Recent, am fost prezentat in fata unei audiente ca fiind critic cultural si cred ca asta ma defineste cel mai bine. Asa cum veti vedea din prezentarea mea de astazi, voi incerca sa plasez scolarizarea si nonscolarizarea in contextul mai larg al istoriei noastre culturale cat si in cel al speciei noastre.

Pentru aceia dintre dvs. care nu sunt familiarizati cu lucrarile mele, ar trebui sa incep prin a explica ce inteleg prin “cultura noastra”. In loc sa va enunt rapid o definitie, va propun un test simplu pe care il puteti folosi oriunde mergeti in lume. Daca hrana, in acel loc in care va aflati, se afla sub lacat si cheie, atunci sunteti printre persoane apartinand culturii noastre. Daca se intampla sa fiti intr-o jungla,sa zicem in interiorul Braziliei sau in Noua Guinee, nu conteaza, veti descoperi ca hrana nu se afla sub lacat si cheie. Este pur si simplu acolo si oricine vrea, poate merge sa ia. Oamenii care traiesc in aceste zone, in general numiti aborigeni , oameni din epoca de piatra sau societati tribale, apartin in mod clar unei culturi radical diferite de a noastra.

Prima data cand am inceput sa-mi indrept atentia asupra particularitatilor culturii noastre a fost la inceputul anilor ’60, cand lucram pentru ceea ce atunci era un editor de cel mai inalt nivel stiintific al diverselor materiale educationale : Asociatia de Cercetare a Stiintelor. Aveam vreo 25 de ani si eram in totalitate aculturat , la fel ca orice senator, sofer de autobuz, vedeta de film sau doctor in medicina. Acceptiunea mea fundmentala despre univers si locul umanitatii in el erau foarte solide si pe de-a-ntregul conventionale.

Dar era o perioada de trait destul de stresanta, in unele privinte chiar mai stresanta decat in zilele noastre. Multi oameni in zilele noastre poate ca se gandesc ca viata umana este in pericol, dar acest pericol exista doar intr-un viitor vag. Dar in acele zile, cele mai reci ale Razboiului Rece, toata lumea traia cu ideea ca un dezastru nuclear ar putea realmente avea loc in orice secunda, fara vreun avertisment. Apasarea unui buton undeva departe suna foarte realist.
Viata umana n-ar fi total pulverizata intr-un asemenea holocaust. Intr-un fel ar fi fost chiar mai rau dect atat. In doar cateva ore, am fi fost trasi inapoi, nu doar in Epoca de Piatra ci aproape la un nivel de neputinta totala. In Epoca de Piatra, pana la urma, oamenii traiau foarte bine fara mall-uri, supermarket-uri, magzine cu produse electronice si toate sistemele elaborate pentru a pastra toate aceste locuri pline de lucrurile de care avem nevoie. In doar cateva ore, orasele noastre s-ar fi dezintegrat in haos si anarhie, cele necesare vietii ar fi disparut de pe rafturile magazinelor, fara perspectiva de a reparea. In doar cateva zile, foametea s-ar fi raspandit peste tot.
Abilitatile obisnuite ale oamenilor din Epoca de Piatra ar fi necunoscute supravietuitorilor – abilitatea de deosebi in mediu hrana comestibila de cea necomestibila, abilitatea de a haitui , omori si conserva animalele vanate si, cel mai important, de a-si face unelte din materialele disponibile. Cati dintre dvs stiti ca scoateti blana de pe un animal ? Sau cum sa faceti o franghie din scoarta de copac? Sau cum sa aschiati o unealta din piatra? Cu atat mai putin cum sa topiti metalul dintr-un zacamant. Abilitatile obisnuite din paleolitic, dezvoltate in mii de ani, sunt arte pierdute.

Toate acestea au fost liber consimtite de oameni, care nu s-au indoit nici un moment ca noi traim in felul in care oamenii au fost meniti sa traiasca prin natura lor, de la inceputurile timpurilor, care nu s-au indoit nici un moment ca lucrurile pe care copiii nostri le invata in scoli sunt exact lucrurile pe care ar trebui sa le invete.

Am fost angajat la ACS pentru a lucra la o noua programa de matematica care a fost in dezvoltare pentru mai multi ani in Cleveland. In primul an trebuia sa publicam programa pentru anul pregatitor din gradinite si pe cea pentru clasa I. In cel de-al doilea – programa pentru clasele a II-a si a III-a si tot asa. Lucrand la programele pentru gradinita si clasa I am observat un lucru ce mi s-a parut cu adevarat remarcabil. In aceste clase copiii isi petrec marea majoritate a timpului invatand lucruri pe care nimeni, traind in cultura noastra, nu ar putea evita sa le invete oricum. Spre exemplu ei invata numele culorilor primare. Ooo, doar imaginati-va ca lipsiti de la scoala exact in ziua in care se preda albastru. V-ati petrece tot restul vietii intrebandu-va ce culoare are cerul. Ei invata sa numere, sa adune si sa scada, ca si cand cineva ar putea sa omita sa invete aceste lucruri in cultura noastra. Si, fireste, fac primii pasi pentru a invata citirea.
Voi face o mica paranteza aici si voi sugera un mic experiment. Imaginati-va doua clase cu cate 30 de copii, carora li se preda la fel, carora li se dau materiale text identice de-a lungul intregii lor experiente scolare; dar unei clase nu i se da nici un fel de instructiune in privinta citirii pe cand celeilalte i se dau instructiunile uzuale. Numiti-o Ipoteza Quinn: ambele clase vor avea aceleasi rezultate la testele de citire, dupa 12 ani de scoala. Ma simt foarte sigur inaintand aceasta ipoteza deoarece adevarul este ca pana la urma copiii invata sa citeasca exact asa cum invata sa vorbeasca: petrecandu-si timpul cu persoane care citesc si dorindu-si sa fie capabili sa faca si ei acelasi lucru.

Imi trece prin minte in acest moment urmatoarea intrebare: in loc de a petrece doi-trei ani predand copiilor lucruri pe care le vor invata oricum , in mod inevitabil, de ce sa nu-i invatam ceva ce nu vor invata inevitabil si chiar poate le-ar placea foarte mult sa invete? Cum sa navighezi orientandu-te dupa stele, de exemplu. Sau cum sa tabacesti o blana. Cum sa distingi hrana comestibila de cea necomestibila. Cum sa construiesti o canoe. Cum sa iei urma animalelor – toate uitate dar valoroase abilitati pe care de fapt s-a construit civilizatia noastra.

Bineinteles ca nu a fost cazul sa spun cuiva aceasta idee ca sa imi dau seama cum ar fi primita. Fiind destul de bine ancorat in cultura noastra, imi pot explica pe deplin de ce ar fi fost cu totul prostesc. Modul in care traim este modul de viata pentru care oamenii au fost meniti de la inceputul timpurilor, iar copiii nostri sunt pregatiti sa inceapa acest tip de viata. Aceia care au trait inaintea noastra erau salbatici, putin peste brute. Aceia care continua sa traiasca precum stramosii nostri sunt salbatici, putin peste brute. Lumea este mult superioara lor si noi suntem mult deasupra oricarei urme lasate de ei, inclusiv deasupra ridicolelor abilitati de primitivi.

Copiii nostri sunt pregatiti in scoli pentru a pasi cu curaj in viata, in singurul mod de viata cu adevarat uman care a existat vreodata pe planeta. Abilitatile pe care le vor capata in scoala o sa le aduca, nu numai succesul, dar si implinirea personala profunda la fiecare nivel.

Ce conteaza daca nu vor face niciodata mai mult decat sa lucreze intr-o fabrica, in genul de slujba ce-ti amorteste mintea? Vor putea imparti o fraza! V-ar putea explica diferenta intre un sonet al lui Petrarca si unul al lui Shakespeare.Vor putea sa extraga o radacina patrata! Va vor putea demonstra de ce patratul catetelor unui triunghi dreptunghic este egal cu patratul ipotenuzei! Vor putea analiza stilistic un poem! Va vor putea explica procedura prin care o initiativa legislativa trece prin Congres! Este foarte posibil sa va poata trasa exact cauzele economice ale Razboiului civil! Vor fi citit deja Melville si Shakespeare, prin urmare de ce sa nu se apuce acum de Dostoievsky si Racine, Joyce si Beckett, Faulkner si O'Neill?

Dar mai presus de toate acestea, educatia elementara a cetatenilor – de la gradinita pana in clasa a XII-a - pregateste copiii pentru a fi participanti pe deplin functionali in aceasta mare civilizatie a noastra. A doua zi dupa absolvire ei vor fi gata sa paseasca cu incredere catre orice obiectiv pe care si l-au propus ei insisi.

Bineinteles ca si atunci cand au fost emise aceste idei, cat si acum, oricine stie ca educatia obligatorie a cetatenilor nu face asemenea lucruri. S-a ajuns la concluzia atunci – ca si acum - ca este in mod ciudat ceva in neregula cu scolile. Ele esuau – si esuau mizerabil – in a-si onora aceste promisiuni ispititoare.
A, fireste, profesorii nu erau destul de bine platiti, ce te puteai astepta? Asa ca am crescut salariile profesorilor –din nou si din nou si din nou – dar in continuare scolile au esuat.
Bine, dar ce te-ai fi putut astepta? Scolile erau decrepite fizic, prost luminate, intr-un cuvant total neinspirante. Am construit unele noi – zeci de mii, sute de mii – si la fel, scolile au esuat. Bine, dar ce te-ai fi putut astepta? Programa era invechita si irelevanta. Am modernizat programa, am facut-o cat se poate de relevanta – si totusi scolile au esuat.
Saptamanal - atunci ca si acum – puteti citi despre o noua si stralucita idee care va “repara” fara intarziere ceea ce este gresit la scolile noastre : clasa deschisa, predarea in echipa, intoarcerea la inceputuri, mai multe teme pentru acasa, mai putine teme pentru acasa, nici o tema pentru acasa – nu as putea enumera nici macar o mica parte. Sute de astfel de idei stralucite au fost implementate, mii au fost implementate si totusi scolile au esuat.

In cadrul matricei noastre culturale, aflam prin orice mijloc ca menirea scolilor este de a pregati copiii pentru o viata de succes si care sa ii implineasca, in civilizatia noastra (si totusi esueaza). Asta este dincolo de argumente, dincolo de indoiala, dincolo de orice intrebare.
In "Ishmael" spuneam ca vocea "Mamei Culturi" ne vorbeste prin orice ziar sau articol de revista, orice film, orice predica, orice carte, orice parinte, orice profesor, orice director de scoala si ceea ce are ea de spus despre scoli este ca ele exista ca sa pregateasca copiii pentru o viata de succes si care sa ii implineasca, in civilizatia noastra (si totusi esueaza).

Odata ce facem un pas inafara matricei noastre culturale, acesta voce nu ne mai umple urechile si suntem liberi sa ne punem cateva noi intrebari.
Sa presupunem ca scolile nu esueaza.
Sa presupunem ca ele fac exact ceea ce noi de fapt vrem ca ele sa faca – dar nu vrem sa examinam prea mult sau sa recunoastem. Admitem ca scolile fac o treaba foarte proasta in pregatirea copiilor spre o viata plina de succes si impliniri in cadrul civilizatiei noastre, dar ce lucruri fac ele excelent? Ei bine, pentru inceput, reusesc perfect sa tina tinerii departe de piata muncii. In loc sa devina, spre exemplu, salariati la 12 sau la 14 ani, ei raman doar consumatori – si consuma marfuri in valoare de miliarde de dolari folosind banii castigati de parintii lor. Doar imaginati-va ce s-ar intampla cu economia noastra daca peste noapte liceele si-ar inchide portile. In loc sa avem 50 de milioane de consumatori activi, am avea dintr-o data 50 de milioane de tineri someri. Ar fi nimic mai putin decat o catastrofa economica.

Bineinteles ca situatia ar fi fost cu totul alta cum 200 de ani, cand inca eram o societate preponderent agrara. Era nevoie si de asteptat ca tinerii sa inceapa sa munceasca la varsta de 10-12 ani. La nivel de mase, a avea 4-6 clase era considerat suficient. Dar pe masura ce caracterul societatii noastre s-a schimbat, a fost nevoie de mai putini tineri fermieri, iar reglementarea legislativa a muncii infantile a facut imposibil sa poata fi pusi copii de 10-12 ani sa munceasca in fabrici. Era necesar sa nu fie lasati la cheremul strazii si ce loc mai bun s-ar fi putut gasi decat scolile? Fireste, noi materii trebuiau inserate in programa pentru a fi umplut tot acest timp. Nu avea prea mare importanta ce anume.
Sa-i punem sa memoreze capitalele fiecarui stat in parte. Sa-i punem sa memoreze productia fiecarui stat in parte. Sa-i punem sa invete pasii procedurali pe care o initiativa legislativa trebuie sa ii urmeze pentru a trece prin Congres. Nimeni nu s-a intrebat si nimanui nu i-a pasat daca acestea erau lucrurile pe care copiii vroiau sau aveau nevoie sa le stie – sau vor avea vreodata nevoie sa le stie. Nimeni nu s-a intrebat si nimeni nu a fost vreodata ingrijorat sa afle daca materia adaugata la programa era si retinuta. Educatorii nu vroiau sa stie si , pana la urma, ce importanta ar fi avut? Nu conteaza daca odata invatate au fost uitate imediat. Au umplut ceva timp. Legea a stabilit ca o educatie de 8 clase era esentiala pentru fiecare cetatean, prin urmare cei care scriau curicula au furnizat material suficient pentru o educatie de 8 ani.

In timpul Marii Crize Economice, mentinerea tinerilor inafara pietii muncii cat mai mult timp posibil, a capatat urgent o importanta majora, prin urmare s-a ajuns la concluzia ca o educatie de 12 clase este esentiala pentru fiecare cetatean. Ca si inainte, nu a contat foarte mult ce anume s-a adaugat pentru a umple timpul atata vreme cat parea cat de cat plauzibil. Sa-i punem sa invete acum sa analizeze stilistic un poem, chiar daca nu vor mai citi vreunul in intreaga lor viata de adulti. Sa-i punem ca citeasca un roman clasic important, chiar daca nu vor mai citi nici unul de-a lungul intregii lor vieti. Sa-i punem sa studieze istoria lumii intregi, desi o sa le intre pe o ureche si o sa le iasa pe cealalta. Sa-i punem sa studieze geometria euclidiana chiar daca doi ani mai tarziu n-ar putea demonstra o singura teorema nici daca viata lor ar depinde de asta.
Toate aceste lucruri si multe , multe altele, erau bineinteles justificate pe baza ideii ca ele vor contribui la succesul si bogatele impliniri pe care le vor trai acesti copii cand vor fi adulti.

Exceptand, fireste, ca asta nu se intampla.

Dar nimeni nu vroia sa stie despre asta. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa testeze tinerii la 5 ani dupa absolvire sa vada cat de mult au retinut. Nimanui nu i-a trecut prin cap sa-i intrebe cat de folositoare le-au fost aceste cunostinte in termeni reali, sau cat de mult au contribuit la succesul si implinirea lor ca oameni. Ce rost ar avea sa ii rugam pe ei sa isi evalueze propria educatie? Ce stiu ei despre asta , pana la urma? Ei sunt doar absolventi de liceu, nu specialisti in educatie.

La sfarsitul Celui de-al Doilea Razboi Mondial nimeni nu stia ce va urma din punct de vedere economic. Odata cu disparitia industriilor de razboi nu cumva tara o sa cada din nou in criza economica de dinaintea razboiului? Si in acea perioada a inceput sa umble vorba ca educatia minima a fiecarui cetatean ar trebui de fapt sa includa si patru ani de facultate. Fiecare cetatean ar trebui sa mearga la facultate! Pe masura ce economia a continuat sa creasca, in orice caz, aceasta dispozitie s-a mai imblanzit. Patru ani de facultate ar fi cu siguranta foarte folositori pentru tine dar nu reprezinta o parte a educatiei minimale ale fiecarui cetatean , care ramane totusi una de 12 clase.

Era in anii care au urmat razboiului, cand erau deseori mai multe locuri de munca decat muncitori dispusi sa le ocupe, cand scolile noastre au inceput sa fie percepute ca esuand. Desi piata muncii avea nevoie de muncitori, parea ca tinerii ieseau din scoala fara sa stie cine stie cat mai mult decat un absolvent de 6 clase in urma cu 100 de ani. Ei trecusera prin toata progrma adaugata pentru a le umple timpul – analizasera stilistic poeme, facusera diagramele frazelor, demonstrasera teoreme, rezolvasera ecuatii, trecusera prin mii de pagini de istorie si literatura, compusesera solfegii, dar din cea mai mare parte nu retinusera aproape nimic – si cat de mult le-ar fi folosit daca ar fi facut-o? Din punctul de vedere al unei firme, acesti absolventi de liceu erau aproape de neangajat!
Dar bineinteles ca la acel moment curicula deja atinsese statutul de scriptura si era prea tarziu pentru a recunoste ca programa nu fusese construita pentru a fi folositoare.Raspunsul educatorilor catre comunitatea de afaceri a fost “ E nevoie doar sa le dam copiilor mai mult de invatat – mai multe poeme de analizat, mai multe fraze de impartit, mai multe teoreme de demonstrat, mai multe ecuatii de rezolvat, mai multe pagini de istorie si literatura de citit, si tot asa. Nimeni nu era pe punctul de a admite ca programa fusese creata pentru a tine tinerii inafara pietei muncii, si ca facuse o treaba foarte buna in aceasta privinta cel putin.

Dar a tine tinerii inafara pietei muncii este doar o jumtate din ceea ce scolile fac excelent.
In jur de 13-14 ani, copiii din societatile aborigene – tribale – si-au incheiat ceea ce noi, din punctul nostru de vedere, numim “educatia” lor. Sunt gata sa “absolve” si sa devina adulti.

In aceste societati asta inseamna ca valoarea lor de supravietuire este de 100%. Tot batranii ar putea disparea peste noapte si asta nu ar duce la haos, anarhie sau foamete printre acesti noi adulti. A fi capabili sa mearga mai departe fara nici un obstacol. Nici una dintre abilitatile si tehnicile practicate de parintii lor nu ar fi pierduta. Daca si-ar dori, ar putea sa traiasca destul de independent chiar si de structura tribala in care au fost crescuti.
Dar ultimul lucru pe care il vrem este ca ai nostri copii sa traisca independent de societatea noastra. Nu vrem ca absolventii nostri sa aiba o valore de supravietuire de 100% pentru ca asta i-ar putea face liberi sa opteze pentru ceva dinafara sistemului nostru economic pe care cu grija l-am construit si sa faca ce le place. Noi nu vream ca ei sa faca ce vor , ci vrem sa aiba de ales una dintre exact doua variante (presupunand ca nu sunt in mod independent foarte bogati). Sa-si ia o slujba sau sa merga la facultate. Oricare dintre variante este buna pentru noi deorece avem o nevoie constanta de muncitori incepatori si, de semenea avem nevoie de medici, avocati, fizicieni, matematicieni, psihologi, geologi, biologi, profesori si tot asa. Sistemul educatiei cetatenesti obligatorii satisface aceasta cerinta aproape fara esec.
99.9% dintre absolventii de liceu aleg una dintre aceste doua variante. Si ar trebui sa adaugam ca absolventii liceelor nostre sunt niste muncitori incepatori foarte de incredere. Noi vream ca ei sa fie nevoiti sa intre la cel mai de jos nivel. Ce rost ar avea sa le dezvoltam abilitati pentru apuca al doilea sau al treilea nivel al ierarhiei? Acestea sunt nivele la care aspira fratii si surorile lor mai mari. Si daca absolventii de anul acesta intra direct la nivelul al doilea sau al treilea, cine mai lucreaza la primul?
Oamenii de afaceri care fac angajari se plang constnt de faptul ca absolventii nu stiu absolut nimic, nu au practic abilitati folositoare. Dar de fapt, cum ar putea fi altfel?

Prin urmare, e limpede de ce scolile noastre de fapt nu esueaza deloc, ci exceleza in moduri pe care insa preferam sa nu le vedem. Emiterea de absolventi fara abilitati, fara valoare de supravietuire si fara alta solutie decat sa intre pe piata muncii sau sa faca foamea nu sunt esecuri ale sistemului ci trasaturi ale lui. In acest mod trebuie sa procedeze sistemul pentru a pastra lucrurile asa cum sunt.

Nevoia de scolarizare este sustinuta de doua “piese” ale mitologiei culturale, adanc inradacinte. Prima si ce mai daunatoare este ideea conform careia copii nu vor invata nimic daca nu sunt obligati sa o faca - in scoli.Este o parte a mitologiei despre copilarie in sine: copii urasc sa invete si vor evita asta cu toate puterile. Bineinteles ca oricine are un copil stie ce minciuna absurda este aceasta afirmatie. De cand sunt bebelusi, copii sunt cei mai avizi invatacei din lume. Daca ei cresc intr-o familie in care sunt vorbite patru limbi , in jurul varstei de 4-5 ani vor vorbi la randul lor acele patru limbi, fara nici o zi de mers la scoala pentru asta, doar petrecandu-si timpul impreuna cu membrii familiei lor, pentru ca sunt disperati sa fie capabili sa faca acelesi lucruri ca si ei.
Oricine are un copil stie cat de neobosit de curios este. De indata ce sunt capabili sa puna intrebari, pun intrebari neincetat, de multe ori zapacindu-si parintii. Curiozitatea lor se extinde catre orice lucru la care pot ajunge, motiv pentru care orice parinte invata repede sa puna orice lucru casant, periculos sau care nu trebuie atins, undeva foarte sus sau daca se poate sub lacat si cheie. Cu totii stim cat adevar este in acea anecdota despre capacele “de nedeschis pentru copii” de la sticlutele de medicamente : acelea sunt cele pe care numai copiii le pot deschide.

Oamenii care isi imagineaza ca in general copii sunt rezistenti la invatare au cunostinte inexistente despre cum s-a dezvoltat cultura umana de la inceput. Cultura este nici mai mult nici mai putin decat totalitatea comportamentelor si informatiilor invatate care sunt transmise din generatie in generatie.

Dorinta de a manca nu se transmite prin cultura, dar cunostintele despre cum se gaseste, culege si proceseaza hrana comestibila sunt transmise cultural. Inainte de inventarea scrisului, tot ceea ce nu era trecut de la o generatie la alta era pur si simplu pierdut, indiferent ce anume ar fi fost – o tehnica, un cantec, un detaliu de istorie. Printre aborigeni – aceia pe care nu i-am distrus inca – transmiterea intre generatii este remarcabil de mare dar, fireste, nu de 100%. Intotdeauna vor exista niste detalii banale, de istorie personala pe care cei din generatia mai in varsta le iau cu ei in mormant.Dar materialul vital nu este niciodata pierdut.

Asta se intampla pentru ca dorinta de a invata este intrinseca oricarui copil, asa cum cea de repoducere este intrinseca oricarui adult.Este genetic. Daca a existat vreodata vreun stramos hominid ai carui copii nu au avut impulsul natural de a invata, sunt disparuti de mult pentru nu au putut fi purtatori ai culturii.
Copiii nu au nevoie sa fie motivati sa invete tot ceea ce pot despre lumea in care traiesc, ei poarta cu sine genetic impulsul natural de invata.
De la inceputul pubertatii, copiii din societatile aborigene au invatat constant tot ceea ce au avut nevoie pentru a functiona ca adulti.

Ganditi-va la asta in felul urmator : in termeni generali, ceasul biologic uman este setat sa aiba doua alarme. Cand prima alarma porneste, la nastere, ceasul suna asa : invata invata invata invata invata. Cand cea de-a doua alarma porneste, la pubertate, ceasul suna: gaseste-ti perechea, gaseste perechea. Soneria care spunea invata, invata, invata nu se opreste niciodata dar se aude mult mai vag la inceputul pubertatii. In acel punct copiii se opresc in a-si mai dori sa-si urmeze parintii in “dansul” educatiei. In loc de asta, ei se urmeza unul pe celalalt intr-un dans al imprietenirilor.

Noi, bineinteles, in marea noastra intelepciune am decretat ca ceasul nostru biologic, reglat de genele noastre, trebuie ignorat.
Ceea ce irita cel mai mult pe majoritatea oamenilor este ideea ca acei copii educati natural/nescolarizati invata ceea ce vor sa invete , cand vor sa invete. Acest lucru este intolerabil pentru ei , deoarece sunt convinsi ca in general copiii nu vor sa invete nimic, deloc - si ii dau exemplu pe cei scolarizati, in sprijinul acestei idei. Ceea ce nu reusesc sa observe acesti oameni este imaginea putericului impuls spre invatare al oricarui copil , care tasneste in sus ca un munte in faza prescolara si scade rapid cand copiii intra la scoala. Cand au ajuns in clasa a III-a, dupa 3 ani de scolarizare, dorinta naturala de a invata este aproape nula pentru majoritatea copiilor. Invatarea, asa cum este ea, a ajuns o experienta plictisitoare si/sau dureroasa pe care le-ar placea la nebunie sa o evide daca ar putea.

Dar mai exista si alt motiv pentru care detesta ideea ca unii copii ar putea invata ce vor si cand vor. Ei nu vor invata toti exact aceleasi lucruri! Unii dintre ei nu vor invata niciodata sa analizeze stilistic un poem! Unii nu vor invata niciodata sa faca diagrama unei fraze sau sa compuna un solfegiu! Altii nu vor citi niciodata Iulius Caesar! Unii nu vor diseca niciodata o broasca! Altii nu vor stii niciodata procedura exacta prin care o initiativa legislativa trece prin Congres! Ei bine, intr-devar, asta e prea oribil de imaginat.
Nu are nici o importanta ca 90% dintre acestia nu vor mai citi niciodata un alt poem sau o alta piesa de Shakespeare in viata lor. Nu conteaza ca 90% nu vor mai avea ocazia sa faca diagrama unei fraze sau sa compuna o tema muzicala vreodata in viata. Nu are importanta ca 90% nu retin nimic functional din algebra sau analiza matematica pe care le-au studiat. Nu conteaza nici ca 90% devin absolventi de liceu fara sa aiba nici cea mai vaga idee despre procedura prin care o initiativa legislativa trece prin Congres. Tot ceea ce conteaza este ca au trecut prin ele!

Oamenii care sunt oripilati de ideea ca unii copii ar putea invata ceea ce vor, cand vor, nu reusesc sa accepte cel mai elementar fapt psihologic : ca oamenii (toti oamenii, de orice varsta) isi amintesc lucrurile care sunt importante pentru ei – lucrurile pe care au nevoie sa le stie - si uita restul. Eu insumi sunt un exemplu al acestui fapt. Am fost la unul dintre cele mai bune licee din tara, am absolvit al patrulea si ma indoiesc foarte tare ca as putea sa obtin acum o nota de trecere la mai mult de doua sau trei discipline din cele cateva duzini pe care le-am studiat. Am studiat, spre exemplu, greaca veche timp de doi ani intregi si nu as putea acum sa citesc cu voce tare o singura propozitie, nici daca viata mea ar depinde de asta.

Unul dintre argumentele finale pe care oamenii il aduc in sprijinul ideii conform carei copii au nevoie de toata scolarizarea obligatorie pe care le-o administram , este acela ca exista un material mult mai vast de invatat acum decat exista in timpuri preistorice sau chiar secolul trecut.
Ei bine, asa este, exista mult mai multa materie care poate fi invatata, dar stim foarte bine ca ea nu se invata in timpul scolarizarii, de la gradinita pana la liceu.
O multitudine de noi domenii ale cunoasterii exista astazi – lucruri de neimaginat cu un secol in urma : astrofizica, biochimie, paleobiologie, aeronautica, fizica particulelor, etologie, citopatologie, neurofiziologie – si as putea continua ore intregi.
Dar sunt acestea discipline pe care le-am indesat in programa scolara , undeva de la gradinita pana la liceu, pentru ca toata lumea trebuie sa le cunoasca? Sigur ca nu. Ideea in sine este absurda. Ideea conform careia copii au nevoie sa fie scolarizati asa de mult timp pentru ca exista in lumea noastra atat de multe lucruri de invatat este absurda. Daca educatia elementara a fiecarui cetatean ar trebui sa includa tot ceea ce poate fi invatat, nu ar merge pana la clasa XII-a ci pana la clasa douasprezece mii si nimeni nu ar fi capabil sa absolve in timpul vietii.

Stiu, fireste, ca nu este nimeni in cadrul audientei mele de astazi care are nevoie sa i se explice care sunt virtutile educatiei naturale de acasa si ale invatarii nescolarizate. Sper, totusi, ca am fost capabil sa adaug niste fundamente filosofice, istorice, antropologice si biologice, convingerii dumneavoastra ca scoala nu este deloc ceea ce incearca sa para.

** Acest articol este transcrierea unui discurs tinut la o conferinta despre homeschooling/unschooling in 2000.