5. Daca iti educi copiii acasa, nu ii lipsesti de viata sociala valoroasa din scoala?
Daca nu ar exista nici un alt motiv pentru a tine copiii inafara scolii, viata sociala ar fi un motiv suficient. In majoritatea scolilor in care am invatat, pe care le-am vizitat sau despre care mi s-a povestit, viata sociala a copiilor este plina de rautati, competitionala, excusivista, centrata pe statusuri, snoaba, plina de discutii despre cine a fost la a nu stiu cui petrecere, cine ce a primit de Craciun, cine a capatat mai multe biletele de sfantul Valentin, cine vorbeste cu cine si ce si cine nu …si asa mai departe. Inca din primul an de scoala, clasele de divizeaza in lideri (copii energici si de cele mai multe ori absolut pe merit cei mai populari), gasca lor de adepti si “altii” , cei care sunt exclusi deliberat din aceste grupuri.
Imi amintesc ca sora mea imi spunea despre unul dintre copiii ei, o fetita atunci in varsta de 5 ani, ca nu isi aduce aminte sa o fi vazut vreodata facand ceva cu adevarat rautacios sau prostesc pana cand nu s-a dus la scoala – apropo, o scoala buna dintr-un mic orasel foarte dragut .
[…]
Unul dintre cititorii nostri ne-a scris o foarte clara descriere a unei zi tipice la gradinita:
Mama mi-a povestit ca dupa prima zi de gradinita i-am spus ca nu mai vreau sa merg pentru ca deja stiu totul. O mare aroganta? Nu chiar. Stiam cum sa tac, cum sa ascult povesti si cum sa cant. Vroiam sa invat despre lumea adultilor, dar eram restrictionat la lumea pe care adultii cred ca o vor copiii. Entuziasmul meu dinainte de a incepe scoala a murit prematur.
Rusinea a fost una dintre primele lectii pe care le-am invatat. In primul an mi s-a spus sa colorez un desen care reprezenta o amam cu fiica ei lucrand in bucatarie. Mi-a venit ideea ca daca o voi colora doar in galben o sa fie foarte interesanta si diferita de celelalte. Cand i-am inmanat-o educatoarei ma asteptam sa fie multumita , daca nu chiar incantata. In loc de asta, ea s-a uitat la mine cu o privire severa un timp ce mi s-a parut foarte indelungat si care m-a facut sa simt cea mai adanca rusine si dispret fata de mine insumi … aveam 6 ani.
Din moment ce spontaneitatea era periculoasa – era in contradictie cu ideile invatatoarei despre cum ar trebui sa se comporte un copil – minciuna s-a dovedit o lectie de supravietuire. Tot in primul an, am fost trimisi intr-o clasa sa lucram ceva fara a fi supervizati. Am folosit aceasta oportunitate pentru a lua o papusa de plastic si a-i infinda capul intr-un WC de plastic ce se afla intr-una dintre casele de papusi. Nimeni nu era sigur cine a facut-o dar tuturor li s-a parut o imagine foarte amuzanta – exceptie facand invatatoarea. Era rosie de furie (era calugarita si scolile catolice pentru clasa muncitoare nu erau cele mai umane institutii la inceputul anilor ’60) si mi-a fost teama ca o sa ma bata. Cand suspiciunea ei s-a abatut chiar asupra mea, am mintit cu multa convingere si succes. Cel putin pentru mine pentru ca ea a blamat un alt baiat pentru incident. Imi doresc sa fi spus: “Da, eu am facut-o! Si ce daca??” Dar imi era frica…
[…]
O profesoara scrie:
Vinerea trecuta, am citit GWS (revista Growing without school - n.t.) si am fost intrigata de ea, ca de obicei. Sunt interesata in special de aspectele “vietii sociale” din scoli si de cauzele degradarii ei. Azi dimineata mi-am intrebat elevii “Simtiti ca in scoala noastra, copiii sunt draguti si buni unii cu altii?”
Din 22 de copii, doar doi au spus ca au simtit bunatate si restul considera ca majoritatea copiilor sunt rautaciosi, inventeaza porecle, ranesc sentimentele altora etc. Sincer am fost uimita. Intotdeauna mi s-a parut ca scoala noastra este un loc foarte prietenos.
Cand remarc fata de altii ca viata sociala din majoritatea scolilor este plina de rautati, centrata pe statusuri, competitionala si snoaba, sunt intotdeauna socat de raspunsurile lor. Nici macar o singura persoana nu ma contrazice, nimeni nu-mi spune ca in scoala ar fi un loc plin de bunatate, generos, unde exista sustinere, democratic, prietenos, iubitor si bun pentru copii. Nu, cu nici o exceptie, cand condamn viata sociala din scoli, oamenii imi spun : “ Dar in felul asta copiii se intalnesc cu Viata Reala.”
Gastile in care ii impingem pe copiii nostri o gramada de alte puternice efecte care le fac rau. Din cand in cand, in vreun metrou sau alt loc public vad tineri , poate de 12-13 ani sau chiar de 10 ani, fumand. Este o imagine comica si demna de mila. Este deasemenea si un calvar. Fumul este oribil la gust. Copiii au papilele gustative sensibile, poate fumul este chiar mai scrbos pentru ei decat pentru adultii nefumatori. Trebuie sa se straduiasca sa nu se inece, sa nu tuseasca, poate chiar sa nu li se faca rau. De ce o fac? Pentru ca “toti ceilalti copii” o fac sau o vor face curand si ei trebuie sa fie inaintea lor, sa in orice caz nu in urma lor. Pe scurt, a vrea sa sa fumeze, sau a simti ca trebuie sa fumeze fie ca o doreste, fie ca nu, este unul dintre beneficiile vietii sociale scoalre despre care vorbesc oamenii.
(Exact acelasi mecanism functioneaza si in ceea ce priveste drogurile!.– N.t.)
Imi pare rau pentru toti copiii care cred ca trebuie sa fumeze si mai rau pentru parintii nefumatori care si-a dori cu disperare sa-i convinga sa nu o faca. In cazul in care copiii au trait in gasca destul de mult incat sa fie inrobiti de ea, dependenti de ea, atunci vor fuma si vor face toate celelalte lucruri pe care gasca le face. Daca mama si tata se agita prea tare, vor minti despre asta si o vor face in continuare. Dovezile sunt clare. In anumite grupuri de varsta, mai putini oameni fumeaza. Dar mai multi copii fumeaza an de an, de la varste din ce in ce mai mici.
[…]
Bineinteles, copiii care isi petrec aproape tot timpul in grupuri de copii de aceeasi varsta , scosi afara din societatea mult prea ocupata cu munci si griji "serioase", avand aproape nici un contact cu un adult exceptand supraveghetori, vor ajunge sa creada ca “ceea ce fac toti copiii” este in regula, ba mai mult, singurele lucruri “de facut”.
Daca nu ar exista nici un alt motiv pentru a tine copiii inafara scolii, viata sociala ar fi un motiv suficient. In majoritatea scolilor in care am invatat, pe care le-am vizitat sau despre care mi s-a povestit, viata sociala a copiilor este plina de rautati, competitionala, excusivista, centrata pe statusuri, snoaba, plina de discutii despre cine a fost la a nu stiu cui petrecere, cine ce a primit de Craciun, cine a capatat mai multe biletele de sfantul Valentin, cine vorbeste cu cine si ce si cine nu …si asa mai departe. Inca din primul an de scoala, clasele de divizeaza in lideri (copii energici si de cele mai multe ori absolut pe merit cei mai populari), gasca lor de adepti si “altii” , cei care sunt exclusi deliberat din aceste grupuri.
Imi amintesc ca sora mea imi spunea despre unul dintre copiii ei, o fetita atunci in varsta de 5 ani, ca nu isi aduce aminte sa o fi vazut vreodata facand ceva cu adevarat rautacios sau prostesc pana cand nu s-a dus la scoala – apropo, o scoala buna dintr-un mic orasel foarte dragut .
[…]
Unul dintre cititorii nostri ne-a scris o foarte clara descriere a unei zi tipice la gradinita:
Mama mi-a povestit ca dupa prima zi de gradinita i-am spus ca nu mai vreau sa merg pentru ca deja stiu totul. O mare aroganta? Nu chiar. Stiam cum sa tac, cum sa ascult povesti si cum sa cant. Vroiam sa invat despre lumea adultilor, dar eram restrictionat la lumea pe care adultii cred ca o vor copiii. Entuziasmul meu dinainte de a incepe scoala a murit prematur.
Rusinea a fost una dintre primele lectii pe care le-am invatat. In primul an mi s-a spus sa colorez un desen care reprezenta o amam cu fiica ei lucrand in bucatarie. Mi-a venit ideea ca daca o voi colora doar in galben o sa fie foarte interesanta si diferita de celelalte. Cand i-am inmanat-o educatoarei ma asteptam sa fie multumita , daca nu chiar incantata. In loc de asta, ea s-a uitat la mine cu o privire severa un timp ce mi s-a parut foarte indelungat si care m-a facut sa simt cea mai adanca rusine si dispret fata de mine insumi … aveam 6 ani.
Din moment ce spontaneitatea era periculoasa – era in contradictie cu ideile invatatoarei despre cum ar trebui sa se comporte un copil – minciuna s-a dovedit o lectie de supravietuire. Tot in primul an, am fost trimisi intr-o clasa sa lucram ceva fara a fi supervizati. Am folosit aceasta oportunitate pentru a lua o papusa de plastic si a-i infinda capul intr-un WC de plastic ce se afla intr-una dintre casele de papusi. Nimeni nu era sigur cine a facut-o dar tuturor li s-a parut o imagine foarte amuzanta – exceptie facand invatatoarea. Era rosie de furie (era calugarita si scolile catolice pentru clasa muncitoare nu erau cele mai umane institutii la inceputul anilor ’60) si mi-a fost teama ca o sa ma bata. Cand suspiciunea ei s-a abatut chiar asupra mea, am mintit cu multa convingere si succes. Cel putin pentru mine pentru ca ea a blamat un alt baiat pentru incident. Imi doresc sa fi spus: “Da, eu am facut-o! Si ce daca??” Dar imi era frica…
[…]
O profesoara scrie:
Vinerea trecuta, am citit GWS (revista Growing without school - n.t.) si am fost intrigata de ea, ca de obicei. Sunt interesata in special de aspectele “vietii sociale” din scoli si de cauzele degradarii ei. Azi dimineata mi-am intrebat elevii “Simtiti ca in scoala noastra, copiii sunt draguti si buni unii cu altii?”
Din 22 de copii, doar doi au spus ca au simtit bunatate si restul considera ca majoritatea copiilor sunt rautaciosi, inventeaza porecle, ranesc sentimentele altora etc. Sincer am fost uimita. Intotdeauna mi s-a parut ca scoala noastra este un loc foarte prietenos.
Cand remarc fata de altii ca viata sociala din majoritatea scolilor este plina de rautati, centrata pe statusuri, competitionala si snoaba, sunt intotdeauna socat de raspunsurile lor. Nici macar o singura persoana nu ma contrazice, nimeni nu-mi spune ca in scoala ar fi un loc plin de bunatate, generos, unde exista sustinere, democratic, prietenos, iubitor si bun pentru copii. Nu, cu nici o exceptie, cand condamn viata sociala din scoli, oamenii imi spun : “ Dar in felul asta copiii se intalnesc cu Viata Reala.”
Gastile in care ii impingem pe copiii nostri o gramada de alte puternice efecte care le fac rau. Din cand in cand, in vreun metrou sau alt loc public vad tineri , poate de 12-13 ani sau chiar de 10 ani, fumand. Este o imagine comica si demna de mila. Este deasemenea si un calvar. Fumul este oribil la gust. Copiii au papilele gustative sensibile, poate fumul este chiar mai scrbos pentru ei decat pentru adultii nefumatori. Trebuie sa se straduiasca sa nu se inece, sa nu tuseasca, poate chiar sa nu li se faca rau. De ce o fac? Pentru ca “toti ceilalti copii” o fac sau o vor face curand si ei trebuie sa fie inaintea lor, sa in orice caz nu in urma lor. Pe scurt, a vrea sa sa fumeze, sau a simti ca trebuie sa fumeze fie ca o doreste, fie ca nu, este unul dintre beneficiile vietii sociale scoalre despre care vorbesc oamenii.
(Exact acelasi mecanism functioneaza si in ceea ce priveste drogurile!.– N.t.)
Imi pare rau pentru toti copiii care cred ca trebuie sa fumeze si mai rau pentru parintii nefumatori care si-a dori cu disperare sa-i convinga sa nu o faca. In cazul in care copiii au trait in gasca destul de mult incat sa fie inrobiti de ea, dependenti de ea, atunci vor fuma si vor face toate celelalte lucruri pe care gasca le face. Daca mama si tata se agita prea tare, vor minti despre asta si o vor face in continuare. Dovezile sunt clare. In anumite grupuri de varsta, mai putini oameni fumeaza. Dar mai multi copii fumeaza an de an, de la varste din ce in ce mai mici.
[…]
Bineinteles, copiii care isi petrec aproape tot timpul in grupuri de copii de aceeasi varsta , scosi afara din societatea mult prea ocupata cu munci si griji "serioase", avand aproape nici un contact cu un adult exceptand supraveghetori, vor ajunge sa creada ca “ceea ce fac toti copiii” este in regula, ba mai mult, singurele lucruri “de facut”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu