Mitul pasivitatii

Sunt multe argumentele care pot apare intr-o polemica pe marginea subiectului formei de educatie (i.e. scolit institutionalizat vs. scolit acasa). Unul pe care l-am intilnit relativ des este afirmatia --sustinuta de cei care prefera scolile asa cum sunt ele acuma-- cum ca, lasati "de capul lor" (adica fara o autoritate care sa le dicteze ce sa faca si ce nu) majoritatea copiilor vor alege sa faca nimic. Sau ceva foarte apropiat de nimic.

Exemplele invocate erau ceva de genul: "au sa joace fotbal din zori si pina-n seara", "au sa se uite 20 de ore/zi la filme cu pac-pac", "au sa stea numai la calculator, pe Internet". Cu alte cuvinte, se afirma cu tarie ca copiii nu vor arata nici un fel de interes pentru vreo activitate din care ar putea invata ceva, ci vor intra intr-o stare de pasivitate absoluta si perpetua ("coach potato" imi vine in minte). O astfel de "libertate" (i.e. aceea de a nu fi obligat sa mergi la scoala) ar duce inevitabil la crearea unor indivizi inadaptati social, incapabili sa-si cistige piinea de zi cu zi, o povara pentru "clasa muncitoare/ginditoare", ce ar trebui sa-i sustina prin plata unor taxe sporite.

Ei bine, mie unu' imi pare ca un astfel de argument e gresit din mai multe puncte de vedere.

Mai intii, pentru ca e ignorata in totalitate curiozitatea innascuta a copiilor. Copiii sunt curiosi si dornici sa afle cit mai multe despre lumea care-i inconjoara. Sunt activi si cauta sa inteleaga lumea in care traiesc. E o atitudine pe care o au inca de la nastere. (Bunaoara, ai vazut vreodata un prunc ce se opreste din plins in momentul cind aude un sunet nou? I-ai vazut privirea, iscoditoare, poate incarcata inca de lacrimi, ce pare sa intrebe: "Asta ce mai e?") Si e o atitudine care ramine cu ei cel putin atita timp cit inca nu au de a face cu o institutie creata sa-i invete.

In al doilea rind, chiar presupunind ca unii copii vor ajunge intr-o pasa pasiva, neinteresati de ceea ce se petrece in jurul lor, eu unu' nu cred ca asta poate sa devina o stare permanenta. Poate va tine o zi, doua, zece, da' pina la urma ceva o sa-l scoata din inertie, ceva sau cineva o sa-i re-aprinda interesul si pofta de viata. Dupa care, nu mai trebuie decit sa nu-i stam in cale, sa-l lasam sa evolueze inspre ceea ce interesul il poarta.

In sfirsit, faptul ca unii copii tind sa-si petreaca foarte mult timp facind o activitate oarecare (fotbal, televizor, Internet, stat la soare-n curtea casei) nu e o dovada ca respectivul copil e o cauza pierduta. In ce ma priveste, nu mi-as face asa mari probleme pentru ca stiu ca e ceva trecator, o "moda". Dupa o saptamina, o luna sau un an o sa-si gaseasca alt hobby, o sa-l consume altceva.

Sunt convins ca acumularea de cunostinte e ceva ce nu se intimpla liniar, ci in salturi, asa ca faptul ca la un moment dat un copil manifesta un interes imens pentru un domeniu sau altul l-as vedea mai degraba ca un lucru bun -- pentru ca ar invata o multime din ceea ce-l preocupa atunci; cind va trece la urmatoarea pasiune, o sa invete altceva, si tot asa.

Mai suspectez un lucru: daca este ceva pe planeta asta care poate transforma copiii in facatori-de-nimic, atunci in mod cert ceva-ul acela e scoala (si/sau parintii; dar acestia intr-o masura mai mica). Si asta pentru ca scoala e cea care se interpune in curiozitatea naturala a copiilor, este cea care vine si spune: "Nu conteaza ce te intereseaza pe tine acum; singurul lucru care conteaza este ceea ce am decis noi ca trebuie sa te intereseze." Cu asa o atitudine poti foarte usor sa distrugi ceea ce exista, in mod natural, in copii: curiozitatea.



[Idei publicate in original pe blogul personal al autorului.]